De ce vindecarea poate veni și din momente negre

Foto: Getty Images

Sau, daca vorbim despre lucruri dureroase pentru corp și suflet poate să ne facă mai bine decât dacă evitam suferința.

În ultimul an nu am mai reușit să scriu nimic din suflet, ci doar din cap. Adică, am scris ce aveam de scris pe la examene, predări de lucrări și scrieri tehnice, academice sau clinice. Am scris ce trebuia să scriu, nu ce simțeam. Iar pentru mine scrisul e eliberare de emoții, un soi de catharsis.

Dar, o perioada lunga de timp, n-am mai reușit să scriu despre ce și cum simt. În schimb, am vorbit, am analizat, am trăncănit și am descris cât de mult am reușit. Mi-am ales cu grijă partenerii de vorbă, m-am și cenzurat, am ales cui să îi spun despre ce mă doare, unde mă doare, am și tăcut când aș fi vrut să urlu, dar am decis că unele subiecte nu se vorbesc în gura mare. Nu sunt deloc singura, de fapt, eu sunt doar o voce a celor care nu au tăria și puterea să își strige durerile, și iată, că și mie îmi e greu să le fiu portavoce. 

De exemplu, cât poți să povestești despre cancer și ce mai poți aduce nou, totuși? Și de ce să încarci oamenii dragi din jur cu suferință ta, mai ales că îi vezi că suferă enorm și ei. Și, de fapt, povestea e aceeași, nu?!

Afli într-o zi că ce te doare e o tumoră, ți se prăbușește lumea, ți se face frică, plângi, îți smulgi părul din cap, te apuci cu groaza de tratament, treci prin alte dureri și neputințe, aștepți rezultatele mereu cu sufletul spart și cu speranța că vor fi bune, te operezi, iar te tratezi, și dacă ai noroc, te tratezi.

Mă rog, te tratează o echipă medicala, tu doar trebuie să fii cuminte, să urmezi indicațiile medicilor. O nimica toată. Și apoi, trece. Ești gata, ești bine. Și apoi, ce? Și apoi se presupune că te numești supraviețuitor al unei boli grele care se poate numi oricum: cancer, diabet, boală cardiacă, anevrism, HIV etc.

De ce nu mai scriu, m-am întrebat? De ce nu mai pot eu să scriu despre mine, despre ce simt dar și despre alții?

Pentru că scrisul, mai puternic decât vorbitul, are marea putere dar și “păcatul” de a te întoarce în interior, te provoacă și te supune la o trântă a ideilor și mai ales, a emoțiilor. Scrisul rănește, dar și vindecă. Cu cât scriu acum, cu cât simt că mai mult vindecă decât rănește, așa că continui și nu mă las.

Se spune că cel mai greu e să ramai într-o conversație grea, dureroasa, unde aducem subiecte precum separare, rupturi, divorț, moarte, boală, doliu, marile suferințe ale lumii. Și că cel mai ușor e să le eviți și să te sustragi, să eviți să scrii despre ele și să citești despre flori, fete sau băieți…

Ca și cum ai alege mereu să te uiți la o comedie și eviți să te gândești că există și varianta de filme noir sau drame. Că și cum, daca nu te uiți la ele, daca nu le privești direct, ele n-ar exista.

Există. Există drame, traume, dureri, boli, pierderi și lacrimi, chiar mai multe decât “comedii”.

Voi mai scrie despre cum e viața oamenilor care au trecut prin cele de mai sus și poate veți observa cu suprindere, așa cum am simțit și eu, că viața lor e mai plină de bucurie și lucruri bune decât s-ar putea vedea din prima. Și că a fi supraviețuitor nu înseamnă să fi suferit ceva și să fi răzbit, ci poate însemna o vindecare.

Acest text este scris având în minte toate femeile care fac parte din Asociația R.O.Z. (Răbdare, Optimism și Zâmbet), și le este lor dedicat.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp