Liliana Widocks

Abia începusem clasa întâi și era așa o gălăgie de nici câinii din vecini nu mai puteau dormi la soare. Lătrau de parcă numai așa mai puteau aduce luna înapoi. Nu ne dezmeticiserăm încă din mersul la grădiniță. Ne feream să dăm ochii cu caietele și cu abecedarul, stilourile își plângeau de milă... (Foto: Getty Images)

Scănuță a rezistat stoic, și-a apărat via până la ultimul cuvânt. Via era a lui, blestema pe toți aceia care i-ar fi pus gând rău. Nici nu știau pe-atunci ce dulci aveau să fie strugurii. Foto Getty Images

Câteodată îmi striga de la balcon: “Undi mergi, copchilî?”. Altădată aștepta pe casa scării, să mă întorc. O interesa pe unde mergeam, ce aveam de făcut. Pe vecini îi scotea din sărite. Ai mei o adoptaseră, o bunică ai cărei nepoți erau departe și veneau și ei când puteau.

2000 – Profesorul Ian Angell de la London Business School publică volumul „The New Barbarian Manifesto” inspirat de munca cu propriii studenți și de invaziile care au zguduit democrația Greciei vechi (nu doar în antichitate, dar și în Evul Mediu). Angell a identificat conturarea unei noi clase sociale – nomazii high-tech: IT-iștii și corporatiștii. (Foto: Getty Images)

Când mamei i-au dat lacrimile am știut că nu-i a bună. (Foto: Getty Images)

Neamurile Maestrului erau în sală, semn că domnul Florin era deja la benzinăria de la intrarea în oraș. Când a intrat pe scenă se terminase deja spectacolul, dar publicul nu avea de gând să-l lase să scape fără gargară. (Foto: Cinemagia)

Dacă semnezi condica pentru o corporație, știi despre ce vorbesc. Ai un prieten, dar orele peste program îl împing în brațele alteia, cu rezervarea pentru Revelion deja făcută, tu nici nu știi dacă apuci să-ți vezi părinții de Crăciun. (Foto: Guliver/Getty Images)

Eu sunt lupul, singurul în stare. Ce rost mai are să plătim distribuție pentru Scufița Roșie și bunicuță când sunt deja mâncate, digerate fără urmă. Joc eu toate rolurile, să vadă și Sergiu Nicolaescu cum s-a terminat Revoluția. Ce Revoluție? (Foto: Inquam Photos / Octav Ganea)

La masa festivă de Crăciun angajații de rând deveneau VIP-urile companiei, directorii și șefii de departamente erau cei care serveau pe la mese și se ocupau și de buna dispoziție a celor care prin munca lor le adăugau un procent la salariu. (Foto: Guliver Getty Images)

Mândria mea era, de departe, copacul din fața casei, o salcie, dar nu din aceea plângăreață, ci una curajoasă, cu ochii pe cer. Copacului i-a pus însă gând rău vecina mea. (Foto Guliver/Getty Images)