Liliana Widocks

Pentru că nicio nenorocire nu vine singură, după vreo câteva săptămâni doamna dirigintă mi-a luat șnurul de comandant de detașament. (Foto: Profimedia Images)

Copiii mamei soacre și-au confruntat notițele abia după înmormântare. Adevărul i-a eliberat, au urât-o pentru câteva ore, dar prevederile testamentare și o ladă de șampanie vintage, scumpă, cumpărată chiar de soacră-mea pentru ocazie, a mai atenuat șocul și a netezit o parte din drumul spre vindecare. (Foto: Profimedia Images)

Dați un gând de pomană și poveștilor care au plecat! (Foto: Profimedia Images)

Fostul meu soț mi-a povestit odată pățania unui prieten a cărui soție avea o școală de dresaj de cai. Un cal îi fusese atât de drag încât a hotărât să-i păstreze cenușa, lângă urna de unde încă îi mai veghea mama soacră. (Foto: Profimedia Images)

Odată cu închiderea fabricilor, inginerii au trebuit să se reorienteze: unii au devenit antreprenori, alții profesori, unii ziariști, alții s-au angajat pe la buticuri. S-au adaptat mai mult cameleonic decât ca o cheie franceză. Amintirile, însă, le-au rămas inginerești. Foto: Profimedia

Acum 40 de ani absolveam Liceul „Ștefan cel Mare” din Suceava, azi Colegiu Național. În acești cincizeci de ani nu a plecat nimeni în vacanță pe Lună, dar s-au întâmplat fapte care au iscat controverse și care au atacat, scandalos, bunul meu simț și cei șapte ani de acasă.

Bunicul meu a murit în 1977. Înainte și nu după marele cutremur. Cutremurul nu a fost o coincidență; pentru lume poate nu a însemnat mare lucru, dar pentru mine plecarea bunicului a însemnat pierderea celor două picioare pe care îmi odihneam echilibrul sufletesc. Foto: Profimedia

Bunicul meu a fost un bețiv intelectual. În tinerețe. Un bețiv care s-a împotrivit tuturor regimurilor ajunse la guvernare. La bătrânețe s-a trezit. Tata a băut cu măsură. Eu m-am născut la spital. Fără anestezie. Ai mei locuiau în mahala. Două crâșme și niște spelunci. foto: Eric Renom/NurPhoto / Shutterstock Editorial / Profimedia

Întârziasem la o întâlnire importantă. Nu-mi plac întârzierile, sunt semne de neglijență. Dar uneori întârzie autobuzul, întârzie și trenul, nu ai bani de taxi și nu-ți rămâne nimic altceva de făcut decât să întârzii. Ai putea să renunți, dar de ce să renunți când mai ai atâtea lucruri de învățat? Foto: Inquam Photos/ Octav Ganea

Aveam cel puțin cinci trasee sigure, pe care părăseam curtea casei. Deși, după prima fugă, ai mei stăteau cu ochii pe noi, când de la geamuri, când din ușa casei, când din magazia de lemne, reușeam să găsesc cele câteva secunde necesare în care rămâneam nesupravegheați, după care toată curtea, și cu aportul vecinilor, se umplea de gălăgie, ca după orice număr de iluzionism. Foto: Tom Maddick/ SWNS/ Profimedia