foto: Profimedia
Sunt multe zeci de ani de când urmăresc concertul de Anul Nou de la Viena. Dacă memoria nu mă înșală, am prins câțiva ani cu Willi Boskovsky la pupitrul Filarmonicii din Viena. În vremea aceea, noi vedeam o înregistrare pe data de 2 ianuarie, pe televizoarele noastre alb-negru. Dar tot era fantastic. Genericul „Eurovision” mă rupea din lumea mizerabilă în care trăiam și eram, pentru o oră și ceva, transpus într-un alt spațiu și timp, într-o lume incredibil de frumoasă.
Cu timpul, farmecul concertului s-a mai tocit, în ochii mei. Am sesizat într-o măsură tot mai mare formalismul spectacolului – totul era regizat până la cel mai mic detaliu, prezentarea fusese redactată integral la Viena, iar muzica propriu-zisă, bine cântată, fără îndoială, era cu mult prea strict delimitată la o epoca istorică strâmtă, iar lucrările erau doar ce am numi azi café-concert. Un eveniment monden, dar atât.
Nu e vorba, cei mai mari dirijori ai vremii au fost acolo. Mi-l amintesc pe Karajan, vizibil suferind, cum încerca să zâmbească pentru posteritate, fără prea mult succes în partea cu zâmbetul. I-am văzut pe Abbado, Muti, Ozawa, Barenboim, Mehta și mulți alții. Un eveniment pe care nu m-am putut abține să îl urmăresc, deși rămânea mai ales plăcerea savantlâcului regiei decât interesul pentru valsuri, polci și marșuri.
Anul acesta, interesul pentru a vedea un dirijor canadian, cu o istorie artistică impresionantă, dar cu un nume greu de reținut, Yannick Nézet-Séguin, m-a adus iar în fața ecranului – și nu am regretat. Da, au fost mai multe titluri ale unor lucrări pe care nu le-am mai auzit, din care două ale unor „compozitoare femei”, cum a ținut să specifice clar prezentatorul TVR (probabil, dacă ar fi spus doar compozitoare noi am fi putut crede că sunt compozitoare bărbați, nu?). Dar și lucrările cunoscute au fost prezentate cu multă prospețime și energie, au electrizat sala dincolo de ceea ce este obișnuit. Am mai remarcat un amănunt: deși probabil cele mai multe dintre lucrări le-a cântat pentru prima oară pentru public, iar o a doua oară este destul de improbabilă, dl. Nézet-Séguin a onorat audienta dirijând fără partitură, ceea ce arată volumul de muncă depus și o memorie muzicală fenomenală.
Eu, unul, nu găsesc că are vreun rost să amintesc altceva despre acest spectacol sau despre dirijor. Sper să mai am ocazia să îl ascult. A fost o bucurie în prima zi a anului 2026!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.