Se spune că înainte de a muri îți rulează în minte toată viața ta trecută, de la prima amintire a copilăriei, până la glonțul care ți-a pătruns în cap. E ultimul film pe care îl vezi și nu poți să-l povestești nimănui. Eu nu cred.
Adică, viața cred că ți-o vezi în clipele acelea din urmă, dar nu pe cea trecută, ci pe cea viitoare. Vezi viața vieții tale netrăite, așa cum ți-a fost dată, căci Dumnezeu face toate viețile oamenilor să fie trăite până când ești înconjurat de destui nepoți ca să poți trece dincolo – oamenii sunt cei care strică proiectul.
Eu nu cred că băiatul în geacă albă, purtat de ceilalți pe deasupra asfaltului Pieței, în lumina baricadei în flăcări, cu capul în piept și adidașii din picioarele moi târșâind carosabilul, vedea atunci tomberoanele și stivele de navete cu lapte ale Bercenilor printre care luptase de atâtea ori cu Baracudele pentru stăpânirea părculețului de lângă M21 – învingând sau căzând răpus. Nici pe tatăl, nici pe mama lui nu cred că-i vedea cum strigau la el stai, stai în casă, unde te duci, ești nebun, nu te-am crescut să mi te omoare ăștia.
Eu cred că Nino, sau Relu, sau Gufi vedea atunci mașini. În locul taburilor și tancurilor, nesfârșite șuvoaie de mașini inundând orașul, din Berceni în Militari, din Balta Albă în Colentina. În Bucureștiul din viitorul lui mort sunt mai multe mașini decât oameni. Ele sunt viața. Iar oamenii, șoferii în livrea și cu cașchetă ai propriilor mașini, fie Dacia, fie Bentley, le duc unde au ele treabă, unde se întâlnesc unele cu altele, la marile adunări din parcări sau de aiurea. Multe au geamurile întunecate, ca să nu se vadă că la volan nu e nimeni.
Porcii tranșați din portbagaje și brazii de pe capotă sunt aceiași, dar acum servesc doar de camuflaj. Broboane mici de sânge ies din porii asfaltului în urma fiecărei roți, de la Piața Unirii până în Piața Romană, dar cine să le vadă?
E multă lumină în serile orașului aceluia în care băiatul Gufi, cel crescut în întunericul friguros, își va trăi moartea. Lumina e sticloasă și crudă, pătrunzând peste tot, în case, în closete, în spitale, în cimitire; desface morminte, spintecă morți, pune în valoare rănile, lacrimile, geamătul, disperarea mută. Lumina radioactivă dezbracă oamenii, de pretutindeni țâșnesc sexe dând unele peste altele, mațe care colcăie, feți care transmit în direct din pântecele mamei, guri care latră, guri care hăhăie, buze lipitori, guri care mușcă, guri care înghit.
Ochiul din gând rătăcește nebun prin magazine titanice, fără gem de prune, fără sfeclă la borcan și vin spumant, sau sunt și astea pierdute pe undeva, prin kilometrii pătrați de rafturi cu hrană moartă și otravă la plastic, carton, sticlă și tablă, minunat colorate, ca în castelele cu comori din basmele copilăriei sau ca în marea bibliotecă a cărților de citit pe nerăsuflate.
Și în filmul acesta din spatele găurii perfect rotunde, din care se prelinge o singură șuviță de sânge, băiatului Gufi îi va fi fost frică, frică de străzi, de gurile de metrou, de televizoare, de câini, de privirile piezișe ale cerșetorilor, de chipurile cu ochi seci ale inșilor care se duc deciși ca să aibă de unde veni, de păsările țipând din ce în ce mai rar. Turnuri gemene țâșnesc de peste tot în filmul final al lui Gufi aruncând în aer pământul, iarba, copacii, acoperind soarele și luna.
Se lasă zorile. Încă un decembrie peste România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
