„Ce-i al meu e pus deoparte”. Una dintre cele mai dragi amintiri ale mele din copilăria comunistă are legătură cu o librăreasă și un teanc „secret” de cărți

sursa foto: Profimedia

Când eram „mică” (adică până a ajuns și pe la noi democrația, nițel contorsionată, probabil de la transport), aveam o vecină și prietenă a cărei mamă era librar. Librăria era, foarte convenabil, chiar în drumul meu spre școală, ceea ce însemna că treceam pe acolo mult mai des decât ar fi fost necesar pentru un copil care, teoretic, nu avea nimic de cumpărat.

Doamna era sursa noastră de cărți „pe sub mână”, dar și de rechizite ceva mai de „Doamne ajută” decât ce se găsea în mod obișnuit. Am trăit și eu cu oribilitățile copilăriei comuniste, dar am avut aproape întotdeauna stilouri bune, caiete care nu trăgeau cerneala și, uneori, creioane ale căror mine nu se rupeau de trei ori până reușeai să le ascuți.

Și am avut cărți. Multe.

Periodic, când treceam pe la librărie, doamna îmi arăta câte un pachet învelit în hârtie maro și-mi spunea formula magică: „Să treacă mama, am pus deoparte ceva.”

Mama trecea. Nu-mi amintesc să fi întrebat vreodată ce e în pachet. Plătea, îl lua și-l desfăceam acasă. Așa au ajuns la noi Istoria literaturii române a lui Călinescu, Shogunul, DEX-ul, Istoria credințelor și ideilor religioase și alte asemenea minunății care, în lumea aceea, nu stăteau cuminți pe raft așteptând să te hotărăști dacă le vrei. Dacă apăreau, trebuia să fii acolo. Sau să știi pe cineva care putea să le „pună deoparte”.

Pentru că avea superputerea asta, eu eram convinsă că doamna are cel mai frumos job de pe planetă. Cred că tot ei îi datorez și faptul că, aproape patruzeci de ani mai târziu, intru într-o papetărie și vreau tot. Nu-mi trebuie 17 caiete, evident, dar faptul că există 17 caiete frumoase și eu aș putea pleca acasă cu ele continuă să mi se pară o formă simpatică de prosperitate.

Dar revin.

A trecut comunismul. Au dispărut cozile, hârtia de ambalat maro și cărțile care trebuiau „prinse” înainte să dispară. Putem cumpăra DEX-ul fără să cunoaștem pe nimeni.

Numai că am rămas cu „pusul deoparte”. Și pe el cred că l-am perfecționat.

Pentru că nu doar cărțile pot fi puse deoparte. Se pot pune deoparte posturi, locuri, contracte, contacte, bugete, oportunități, informații, oameni. Și, uneori, câte un adevăr, până când nu mai interesează pe nimeni sau până când momentul în care ar fi putut conta a trecut.

Puterea nu înseamnă întotdeauna să ai mai mult decât ceilalți. Uneori, înseamnă pur și simplu să poți scoate ceva din circuitul normal și să hotărăști tu cine ajunge la el. Ceva care ar trebui să stea pe raft, la vedere și accesibil după niște reguli, dispare sub tejghea. Iar altcineva știe că este acolo.

M-am gândit la toate astea ieri, citind ancheta Recorder despre Lucian Pahonțu. Și apoi, aproape inevitabil, uitându-mă în jur: cine o preia, cine vorbește despre ea, unde apare și unde nu. Nu pentru că absența unei știri ar dovedi ceva. Nu dovedește. Dar și tăcerea e, uneori, un lucru pe care îl observi.

Mai ales, însă, ancheta mi-a amintit cât de mult din viața noastră publică continuă să funcționeze după logica lucrurilor puse deoparte.

Cred că asta e una dintre cele mai rezistente moșteniri ale penuriei: nu lipsa lucrurilor, ci ideea că accesul la ele depinde de cine cunoaște pe cine.

În copilăria mea, asta putea fi minunat. Însemna că o librăreasă care știa că într-o casă se citesc cărți vedea un volum bun, îl învelea în hârtie maro și îl păstra până trecea mama. Era felul în care oamenii încercau să facă viața puțin mai bună, într-o lume în care lucrurile bune erau puține.

Lumea aceea a dispărut. Reflexul a rămas.

Și poate că o societate începe să funcționeze normal abia atunci când lucrurile care sunt ale tuturor nu mai pot fi puse deoparte pentru cine trebuie. Când postul stă pe raft și îl ia cel care îl merită. Când contractul stă pe raft și îl câștigă cel care îndeplinește condițiile. Când informația de interes public stă pe raft, la vedere, indiferent pe cine deranjează.

Doar că adevărul, spre deosebire de DEX-ul copilăriei mele, n-ar trebui să poată fi pus deoparte pentru nimeni.

P.S.: Scriu și corectez textele folosindu-mă ȘI de câteva instrumente de inteligență artificială. Sunt dislexică, am mai spus asta, iar AI-ul mă ajută mult la igiena ideilor și a formei scrise. N-aș îndrăzni (încă) să las conceperea unui text pe „mâna” AI. Poate mai târziu, când eu voi gândi mai puțin și instrumentele AI mă vor fi învățat mai bine. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp