Despre valorile Occidentului ar trebui să vorbim explicit, nu implicit

(Foto: Facebook/Ministerul Afacerilor Externe)

Pe data de 19 iunie 2018 s-a semnat, la București, Declarația comună privind implementarea Parteneriatului Strategic pentru secolul XXI dintre Guvernul României și Guvernul Statelor Unite ale Americii. Această declarație comună a atras atenția presei românești pentru faptul că nu s-a menționat explicit nimic despre lupta anticorupție, despre statul de drept sau despre domnia legii (rule of law). Se menționează doar că „Acest parteneriat se fundamentează pe un angajament comun pentru valorile și interesele care stau la baza Occidentului.” 

Este adevărat, valorile Occidentului derivă din ideile și credințele pe care se fondează acesta, și anume creștinism, drepturile omului, egalitatea între sexe, stat de drept, raționalism, laicitate, știință, tehnologie. În mod particular, activitatea politică are în centru democrația, parlamentul și drepturile omului. Având în vedere această înțelegere a Occidentului, nu este nevoie de mențiuni speciale referitoare la stat de drept, la lupta anticorupție sau la domnia legii atunci când, ca și în declarația menționată, se face referire la valorile Occidentului.

Totuși, Occidentul este mult mai mult decât conceptele de mai sus. El este în fiecare moment expresia modului în care se combină o serie de elemente care pot da naștere la ideologii, dintre care unele pot fi foarte periculoase. Una dintre cele mai periculoase ideologii care s-a născut în Occident a fost aceea referitoare la rasa superioară sau la rasa ariană. Jean-Louis Vullierme (O oglindă a occidentului: nazismul și civilizația occidentală, Editura RAO) spune că ideologia respectivă nu a luat naștere în Germania, ci doar „s-a aplicat în această țară cu încrâncenare” (P.15) și că „nu este izolată, ci se înscrie într-o tematică ce și-a găsit în nazism interpretarea cea mai amplă în acel moment.” (P.15). El spune, de asemenea, că ideologia aceasta aparține unui sistem coerent, format dintr-o serie de componente despre care afirmă că „fiecare în parte este periculoasă”. Aceste componente sunt „în orice moment, susceptibile de recombinare”, iar lista lor ar putea fi formulată inițial astfel: suprematism rasial, eugenism, naționalism, antisemitism, propagandism, militarism, birocratism, autoritarism, antiparlamentarism, pozitivism juridic, mesianism politic, colonialism, terorism de stat, populism, jeunism, istorism, scalavagism. Mai trebuie adăugate două elemente esențiale, care nu au nume. Neologismele pe care le sugerez pentru ele sunt „anempatism” și „acivilism”, desemnând respectiv educația de a nu avea niciun sentiment față de suferința celuilalt și absența oricărei protecții speciale acordate populațiilor civile în operațiunile militare sau polițienești.” (P.15).

Vullierme concluzionează că „atomii ideologici erau disponibili în momentul apariției moleculei toxice”, ei atingând în nazism „un potențial maxim, realizându-și în el sinergia cea mai puternică” (p. 16).

Am redat toate aceste afirmații pentru a crea cititorului contextul în care Vullierme spune că „Dacă admitem această interpretare, Nuremberg nu reprezintă doar orașul în care nazismul a primit oprobriul după ce aici primise sanctificarea; nici cetatea în care civilizația occidentală a pus oficial capăt barbariei germane. Este orașul din Occident unde civilizația occidentală judeca, fără a ști sau admite, monștrii pe care îi zămislise” (p. 16). Acești monștri au fost creați prin devierea civilizației occidentale de la valorile ei fundamentale.

Multe dintre elementele incluse în lista lui Vullierme sunt prezente și astăzi, iar unele s-au revigorat în Occident în ultimii ani. Printre acestea din urmă mă gândesc la populism, naționalism, mesianism politic, propagandism, autoritarism și chiar la antiparlamentarism, dacă avem în vedere susținerea democrației directe de către unele partide de stânga. Aceste elemente se pot recombina oricând în mod nefericit pentru a favoriza devierea de la valorile Occidentului.

Revin, cu cele de mai sus în minte, la parteneriatul strategic cu SUA. Având în vedere că soliditatea de facto a statului de drept, a separației puterilor în stat, a domniei legii și a luptei anticorupție sunt permanent subiecte de dispută și divizare în societatea românească, ar fi mult mai bine ca măcar în viitor, o declarație comună referitoare la un parteneriat strategic pentru acest secol cu o mare putere cum este SUA să facă referire explicită la aceste elemente și la sensul în care trebuie acționat în legătură cu ele. Astfel, ar deveni mai clare unele limite care nu pot fi depășite, inclusiv pentru cei care au dubii despre ce înseamnă Occidentul și pentru cei cărora le apare, uneori, compulsiunea de a le depăși. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp