Mă tot gândesc care este ironia mai mare legată de concertul Massive Attack de-aseară şi interpretările care i s-au dat. Faptul că în timp ce trupa afişa mesaje care luau peste picior cultura like and share, unul din trei telefoane era îndreptat spre scenă să înregistreze întru postare momentul, sau faptul că o bună parte din bula facebook-istă şi din opoziţia politică a ales să prezinte acele vizualuri pe care rulau titluri relativ diverse din presa românească drept o susţinere a protestelor #rezist şi o încurajare a campaniei Fără penali în funcţii publice, de parcă del Naja şi ai lui veniseră la Bucureşti special să se războiască cu Dragnea şi să strângă semnături pentru USR.
Mai că nu au apărut titluri în presa locală despre cum Banksy susţine Fără penali, dar nici departe n-am fost. Ambele ironii dovedesc de fapt o lipsă de înţelegere a ceea ce se întâmplase pe scenă. Şi între ele, concertul Massive Attack ajunge să ne dea mult food for thought chiar şi dincolo de muzica trupei.
Dar hai să începem cu muzica.
De aproape treizeci de ani, oamenii ăştia mişto din Bristol fac o muzică anxioasă, claustrofobă, iar pe primele albume cel puţin au fost cu mult înaintea timpului lor. Au inspirat o mulţime de trupe şi artişti din '90 încoace, chiar şi după ce subgenul pe care l-au definit, trip-hop, a căzut în derizoriu. Spre deosebire de mulţi dintre vecinii lor muzicali şi colegii lor de generaţie, Massive Attack a îmbătrânit cu graţie. Este drept că s-a creat un mit în jurul trupei, dată fiind larga lor implicare în probleme sociale (au avut poziţii clar asumate în probleme ca Brexit, războiul din Gaza, războiul din Irak, precum şi mişcarea Occupy) şi, mai apoi, mulţumită tuturor zvonurilor cum că del Naja este Banksy.
Dar în acelaşi timp au refuzat să devină piesă de muzeu, ori definiţia din dicţionar a genului cu care au fost mult timp sinonimi. Cu mai multe colaborări cu voci imposibil de uitat, ca a Martinei Topley Bird, cu Robert del Naja, unul dintre cei mai buni rapperi pe care i-a dat vreodată ţara lui, cu o consistenţă în estetică şi filosofie vizibilă de la primul la ultimul album (deşi s-a cam schimbat în timp componenţa trupei), cei de la Massive Attack sunt departe de a fi spus tot ce aveau de spus pe plan muzical.
Nu prinsesem celelalte concerte ale lor în România (2008, 2010). Dar ştiam că mă pot aştepta la un spectacol gândit cap-coadă şi bine pus la punct. Nu m-au dezamăgit. Cu toate că seara începuse prost cu concertul trupei din deschidere, Young Fathers, teribil sonorizat, nu aveam de ce să fiu îngrijorată. La actul principal s-a auzit brici, iar piesele au curs una după alta într-o logică limpede, curată. Chiar dacă pe mine şi pe mulţi alţii ne-a durut sufletul că nu au cântat "Teardrop", am înţeles undeva pe la jumătatea bisului că au sărit-o fiindcă nu se lega conceptual cu restul. Am avut în schimb parte de mai multe momente de catharsis pur: pe "Angel", pe "Future Proof", pe "Safe from harm" şi pe "Inertia Creeps", ca să numesc doar câteva. A fost cu dans, cu ochi închişi, cu echilibru ameţitor şi dezechilibru vindecător.
Iar pe fundalul acestor piese au curs, uneori aşa rapid că nu puteai citi, o mulţime de mesaje sociale şi politice, uneori directe, uneori mult mai subtile, unele exprimate în dialoguri, altele în logo-uri, cod binar, abrevieri sau titluri de articole. De partea această, vizuală, este responsabil acelaşi Robert del Naja, care a lucrat la ele împreună cu United Visual Artists, un grup de artişti specializaţi în manipularea luminii, printre care Matthew Clark.
Cu o estetică minimalistă preferată de Clark şi del Naja deopotrivă şi un conţinut schimbat de la un concert la altul, vizualurile au devenit o parte indispensabilă din experienţa Massive Attack. În România, ca în orice altă ţară în care s-au plimbat cu show-ul, o parte din ele - cele de pe piesa Inertia Creeps - au înşirat titluri din presa locală. E adevărat, cel care le-a ales pare să fi selectat cu grijă foarte multe ştiri pe tema corupţie şi anticorupţie, ştiri despre iniţiativa USR Fără penali etc., dar la fel de adevărat este că au curs şi ştiri complet neutre, de genul A început festivalul de la Sighişoara. (Pentru comparaţie, la un concert din Bristol au combinat ştiri despre ISIS cu noutăţi mondene despre Selena Gomez, tot pe această piesă.) La Arene, tot momentul s-a simţit de fapt ca un comentariu despre cultura ştirilor şi jurnalismul zilelor noastre, despre cum ne raportăm la informaţie, cum dăm frenetic like şi share fără să ne oprim mai mult de două secunde asupra conţinutului, cum îi lovim pe alţii în cap cu adevărurile noastre personale, dar şi cât de copleşitoare ne pot fi news feed-urile de toate felurile. Sau mai bine zis aşa a fost intenţionat. Că de simţit l-a simţit fiecare cum a ales, de multe ori în funcţie de bias-uri personale şi apartenenţă politică.
Într-un interviu pentru Crack Magazine, Robert del Naja a explicat destul de clar şi cum a fost construit conceptul vizualurilor şi care este filosofia din spatele lor. `Există această expresie: societate post-factuală, care înseamnă de fapt că totul este transmis de la om la om şi că nu trebuie neapărat să auzi adevărul, dar trebuie să auzi ceva. Adevărul este rescris pe măsură ce este dat mai departe. Trăim în vremuri interesante, dar terifiante; vezi de exemplu câtă informaţie greşită a circulat în jurul Brexit. Până la urmă, scopul nostru este să punem sub semnul întrebării informaţia, distribuirea informaţiei şi rolul pe care-l jucăm dintre noi în acest proces".
Ceea ce ar fi trebuit însă să fie un mesaj universal s-a transformat într-un pretext local de bătut cu pumnii în piept: ia te uită, artiştii internaţionali sunt cu noi!!! Mă îndoiesc că oamenii ăştia ştiu cine sunt Dragnea, Viorica Dăncilă, Elena Udrea şi că îşi asumă miza asta. De fiecare dată când şi-au asumat o cauză politică, lucrurile au fost mult mai clare de-atât, mesajele lor erau argumentate cu statistici documentate, şi de obicei a fost vorba de grave crize umanitare, precum problemele cu refugiaţii din Siria. Încercarea de a echivala astfel de probleme este ridicolă şi ne face să părem mici. Sigur, ca orice act artistic, şi concertul Massive Attack este liber interpretărilor. Dar interpretările care vin cu un bias politic major peste un act artistic atât de solid riscă să ucidă tocmai ceea ce a vrut arta să lase în urmă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.