Fiul risipitor şi nostalgia imperiilor: discursul lui Rubio la München

foto: Profimedia

Discursul șefului diplomației americane, Marco Rubio, la Conferința de Securitate de la München a fost primit de mulți cu un val de ușurare după șocul creat anul trecut de tonul combativ al vicepreședintelui JD Vance. Rubio a reiterat că Europa și Statele Unite rămân legate intrinsec prin istorie, cultură și valori politice.

Dar în același timp a anunțat clar că Statele Unite își schimbă direcția strategică, revenind la o politică de putere și invită Europa să le urmeze. Altfel, riscă irelevanța sau chiar colapsul. Mesajul a fost dublu: continuitate afectivă, discontinuitate strategică.

În încercarea de a flata Europa, Rubio a vorbit despre ea ca despre o civilizație veche de mii de ani, leagăn al marilor imperii. În secolul XXI, evocarea nostalgică a imperiilor apuse sună însă straniu. Nu doar pentru că trece sub tăcere faptul că expansiunea teritorială a însemnat cucerirea și exploatarea popoarelor și resurselor altor continente, ci și pentru că uită că, aici, în Europa, jumătate de continent a trăit sub dominația mai multor imperii.

Pentru Europa Centrală și de Est, imperiul nu este o metaforă culturală, ci o experiență istorică concretă. Iar ceea ce a permis acestor state să se stabilizeze și să se consolideze ca actori ai dreptului internațional a fost tocmai atât de hulita „ordine bazată pe reguli”, cea care a consacrat principiile inviolabilității teritoriale și ale nerecunoașterii modificării frontierelor prin forță.

Conflictele din Balcani din anii ’90 rămân un avertisment despre ce se poate întâmpla atunci când revendicările teritoriale și identitare sunt negociate cu arma în mână.

Rubio a invocat, nu fără o anumită libertate interpretativă, cartea lui Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, prezentând-o ca pe o mare iluzie care ar fi promis globalizarea ca pe o mană cerească. Dar lectura aceasta simplifică excesiv. Critica globalizării omite un detaliu incomod: dezindustrializarea Europei nu a fost impusă de Rusia sau China, ci s-a produs în cadrul unui sistem economic global modelat decisiv de instituții financiare internaționale puternic influențate de Statele Unite, precum FMI și Banca Mondială.

Mai mult, argumentul nu este dus până la capăt. Dacă globalizarea și figura „cetățeanului global” nu au reprezentat apoteoza istoriei, nici curentul MAGA nu este tocmai apoteoza evoluției politice. Iar Trump nu este „ultimul om politic”, nici măcar într-un scenariu – improbabil – în care ar încerca să forțeze limitele constituționale pentru un nou mandat.

Rubio, născut în Statele Unite din părinți imigranți cubanezi, își revendică filiația europeană și legătura civilizațională cu vechiul continent. În același timp, Cuba se confruntă cu un dezastru socio-economic profund, provocat de sancțiunile americane și de blocajele asupra importurilor de petrol, care au generat o criză multisectorială. În timp ce discursul mângâie orgoliul occidental evocând un trecut glorios, realitatea cubaneză oferă o imagine anticipativă a ceea ce pot trăi statele mici atunci când marile puteri nu se autocontrolează.

Pericolul pentru noi, europenii, este altul: să ne lăsăm seduși de flatări și să proiectăm, printr-o gimnastică mentală confortabilă, întoarcerea la fantasme identitare suveraniste, fie ele imperiale sau autohtone. În fața elogierii trecutului, este dificil să rămâi lucid și să accepți munca grea, lipsită de glorie, a compromisului politic contemporan: armonizarea unor interese și nevoi sociale din ce în ce mai divergente într-un spațiu democratic plural.

Rubio a spus: „Deși casa noastră este în emisfera vestică, vom rămâne întotdeauna fiul Europei.” Formula este elegantă.

Și într-o oarecare măsură, Statele Unite sunt un produs al tradiției politice europene. Dar, azi, acest fiu pare risipitor în raport cu valorile învățate: pluralismul, echilibrul puterilor, statul de drept, respectul pentru tratate și alianțe.

Europa nu trebuie să reacționeze nici cu resentiment, nici cu naivitate. Istoria nu s-a încheiat nici în 1945, nici în 1989 și nu se va încheia în 2026. Ordinea internațională nu este un dat, ci un proces permanent de negociere și reconstrucție.

Iar când fiul risipitor se va întoarce, va fi primit. Căci orgoliul e adesea apanajul tinereții, iar cumpătarea, semnul maturității istorice.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp