Daniel van Soest

Pentru că aroganța puterii și iluzia lor de a fi de neatins sunt pretutindeni. Un primar pe care l-am atenționat o dată despre ceva în neregulă în comuna lui mi-a răspuns cinic: „Scrie, Daniel, chiar scrii frumos, dar cu ce te ajută? Oricum nu schimbi nimic…” foto: Inquam Photos / Ehim Anastasia

La jumătate de an după alegerile în care poporul român l-a ales pe dl Dan, care la rândul lui l-a instalat pe dl Bolojan ca premier, mă întreb ce au realizat pe tema corupției.

Toate ziarele prin Europa au dat atenție deschiderii Catedralei din București, fiind cea mai mare, cea mai scumpă, cea mai controversată. Mă bucur că, în final, România încet-încet scapă măcar de imaginea unei țări necăjite.

Din Amsterdam, orașul în care am studiat și am lucrat, cu greu îți poți imagina în Europa un loc în contrast mai puternic cu Amsterdam decât locul în care m-am mutat – Cârlibaba, România. Aici, în nord, la granița cu Ucraina, se întinde Bucovina – o regiune pe care Arnout le Clercq o descrie în de Volkskrant drept cea mai tradiționalistă și mai extremistă parte a României.

Tensiunea e tăioasă. Va aduna premierul Bolojan suficient sprijin sau își va da demisia, lăsând drumul liber populiștilor? În acest scenariu, e de așteptat ca UE să nu mai acorde amânări pentru reforme, iar România să alunece spre incapacitate de plată și retrogradarea agențiilor de rating, de la BBB- la categoria „junk”, cu toate consecințele. foto: Profimedia

În Olanda există așa-numita „normă Balkenende” – nimeni din aparatul de stat nu poate câștiga mai mult decât premierul. foto: Inquam Photos / George Călin

Bineînțeles, conversația a atins și politica românească și situația financiară precară a țării. Dl Băcanu a repetat ce îmi spune de ani de zile: „Țara asta nu o să facă bine, Daniel, n-ai înțeles încă nimic!”. Am discutat despre pericolele economice și de guvernanță care pot arunca România într-o spirală descendentă. În acel moment a apărut și numele lui Schumpeter, cu teoriile lui despre distrugerea creatoare. Foto: Profimedia

Când am venit pentru prima dată în România (2003), am stat șase luni în Cârlibaba, iar faptul că dl Iliescu era președintele țării era pentru mine doar un fapt divers – eram începător în politica românească. Dar satul Cârlibaba era viu: baruri și restaurante pline, distracții, toată lumea acasă. E drept – se tăia pădurea în neștire –, dar plutea un aer de belșug, chiar dacă era tip „wild-west”.

Ieri am fost în Broșteni ca să înțeleg mai bine ce s-a întâmplat acolo. Tocmai pentru că, acum o lună, am filmat punțile peste Bistrița, când era tot vreme rea, când Bistrița era tot mare, dar nu amenința nicio gospodărie. Matca Bistriței e largă — atunci ce a fost altfel acum? Am văzut și pozele cu lacul Bicaz acoperit cu lemne și am auzit explicația Romsilvei: că nu ar fi doar lemne din pădure, ci și din gospodăriile oamenilor. Poate că așa e, dar — nu știu dacă există o zicală asemănătoare în română — în olandeză se spune: o jumătate de adevăr valorează cât o minciună dublă.

Acum o lună am fost în Olanda, unde am ținut un discurs pentru câteva asociații civice care au fost implicate în proiecte caritabile în România, din anii ’90 până în prezent. Discursul avea ca titlu „România, caritate 2.0”, și tema era că România nu mai are nevoie de ajutoare sub formă de lucruri second-hand, ci de venirea turiștilor din Țările de Jos – o altă formă de colaborare, pe baze egale, cu beneficii reciproce. România are acum mult de oferit la schimb. foto: Mel Longhurst / akg-images / Profimedia