Două întrebări despre „monitorizarea” justiției

România şi Bulgaria au fost singurele ţări care au intrat în Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) cu condiţionalităţi legate, în special, de funcţionarea justiţiei (România şi Bulgaria), de asigurarea unui suport adecvat pentru independenţa totală a acesteia de factorul politic (România) şi de mediul crimei organizate (Bulgaria).

Raportul Comisiei Europene publicat azi – 27 ianuarie 2016 –, va fi transmis Parlamentului European şi Consiliului European pentru a fi dezbătut şi în ideea în care aceste instituţii UE ar putea adopta anumite decizii în legătură cu România şi Bulgaria.

Aşadar, instrumentul este unul politic, iar mijloacele pe care instituţiile UE le are la îndemână pentru a pune în practică recomandările pe care Comisia Europeană le propune anual sunt tot politice.

Recomandările (pentru uşurinţa citirii acestui text redau la final recomandările pentru reforma justiţiei), însă, nu au doar o dimensiune politică pentru România. Din experienţa celor 10 ani se poate spune că recomandările au influenţat decisiv societatea românească. În sens benefic, bineînţeles: am învăţat, ca cetăţeni, să ne raportăm critic la modul în care funcţionează instituţii pilon ale statului de drept (Guvern, Parlament, Preşedenţia României, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Parchetul General, DNA, ANI); a prezervat, de multe ori în condiţiile în care justiţia era atacată virulent, independenţa acesteia; a scos în evidenţă ce nu merge în funcţionarea justiţiei; a fost un suport pentru lupta împotriva corupţiei.

Acest raport, 2016, este unul care consemnează progresele evidente pe care le-a făcut justiţia României, ca şi faptul că lupta împotriva corupţiei a atins zone şi persoane cu funcţii publice greu de imaginat cu câţiva ani înainte. Consemnează, însă, şi faptul că zona politică a încercat şi încearcă să ameninţe independenţa justiţiei: relevant din raportul „politic” al Comisiei Europene este cel legat de scrisoarea Preşedintele Senatului adresată Preşedintelui României prin care se cere demisia procurorului şef al DNA şi preşedintelui ÎCCJ.

Două întrebări plutesc în spaţiul public şi prin birourile oficialilor români:

1.  Comisia Europeană a extins sau nu (permis sau nepermis) cele 4 condiţionalităţi iniţiale la chestiuni ce nu au fost obiect al discuţiei înainte de intrarea României în Uniunea Europeană?
   
2.  Trebuie (sau nu) ridicat Mecanismul de Cooperare şi Verificare de către UE?
   

Personal am opţiuni pentru un răspuns la cele două întrebări, însă aş dori să prezint obiectiv situaţia. Poate în acest fel vom înţelege mai bine ce e cu acest MCV şi ce rol are pentru România.

Cu privire la prima întrebare, un scurt istoric e necesar: România şi-a încheiat, în preajma anilor 2005, 2006, toate capitolele de negociere privind aderarea la Uniunea Europeană. Mai puţin capitolul legat de justiţie, de lupta împotriva corupţiei. O nucă tare, trebuie să recunoaştem. Evenimentele ulterioare a validat acest lucru.

Comisia Europeană (validată de altfel de Consiliul European) a pus o condiţie României: să accepte un mecanism de cooperare şi verificare a unor condiţionalităţi – 4 la număr – care să asigure instituţiile UE, ca şi statele membre, că România împărtăşeşte valorile statului de drept, aşa cum au fost ele înscrise în tratatele UE.

Aşa a fost adoptată Decizia cu nr. 13/XII/2006 de către Comisia Europeană în care au fost indicate cele patru condiţionalităţi. Trebuie spus clar că România, odată cu finalizarea negocierilor, a fost de acord cu aceste condiţionalităţi, ca preţ al intrării în Uniunea Europeană, intrare care a însemant beneficii enorme pentru cetăţenii români.

Iată ce se spune în textul Deciziei Comisiei, text agreat de România: „Prezenta decizie ar trebui să fie completată dacă evaluarea comisiei indică nevoia de modificarea condiţionalităţilor benchmark-urilor. Prezenta decizie ar trebui să fie abrogată atunci când toate benchmark-urile sunt îndeplinite în mod satisfăcător.”

Decizia în cauză mai spune că nu mai târziu până la finalul lunii martie a fiecărui an, Comisia Europeană va publica un raport privind stadiul îndeplinirii condiţionalităţilor. La acest moment “jubiliar”, 10 ani de funcţionare a mecanismului, au fost publicate de către Comisie zece rapoarte anuale şi 5 rapoarte intermediare (2008, 2009, 2010, 2011 şi 2012).

Argumentul invocat adeseori de unii oficiali români cum că s-au modificat nepermis condiţionalităţile agreate iniţial este unul nefondat din perspectiva a ceea ce cuprinde decizia mai sus-precizată şi aşa cum a fost acceptată de România.

Concluzia este clară: Comisia Europeană poate modifica condiţionalităţile agreate. Evident, modificările trebuie să aibă o logică şi ele vin din evaluarea făcută de Comisie, acceptată ca atare de Consiliul European. Or, dacă reuşim să trecem de emoţiile cum că ţara noastră este monitorizată fără un temei şi să privim obiectiv faptele, modificările esenţiale introduse în condiţionalităţi de Comisie au fost legate în special de modul în care politicul se raportează la justiţie. Şi au fost evenimente politice care au pus în pericol independenţa justiţiei, ca şi instituţiile care au responsabilitatea identificării şi sancţionării faptelor de corupţie. Adică, aceste modificări a cadrului iniţial au avut un temei.

În privința celei de-a doua întrebări, dacă mecanismul va trebui ridicat de Comisie sau ar trebui să continue, iarăşi ar fi bine să ieşim din zona emoţional instituţională şi să ne gândim mai degrabă la interesul cetăţeanului român.

Este adevărat, lucru consemnat de altfel inclusiv în raportul Comisiei de azi, că justiţia a făcut progrese, atât în ce priveşte funcţionarea justiţiei, dar şi lupta împotriva corupţiei.

Însă sunt cel puţin două perspective care ar trebui să ne facă să ne gândim în primul rând la interesul cetăţeanului român, înainte de a ne grăbi cu un răspuns:

Este în interesul cetăţeanului român să aibă o justiţie performantă? Este în interesul cetăţeanului român să aibă instituţii şi demnitari care să fie incoruptibili?

Şi aici, a propos de prima întrebare la care răspunsul e chiar în Decizia Comisiei Europene care spune că întemeiat pot fi modificate condiţionalităţile, avem de răspuns şi la o întrebare ceva mai delicată: poate România singură să-şi rezolve aceste probleme? Are cumva nevoie de un impuls „din afară” (noţiunea de „afară” o privesc cu rezerve, pentru că odată ajunşi membri ai UE, instituţiile UE sunt instituţii care aparţin şi României)?

Atât timp cât există pericolul ca independenţa justiţiei să poată fi ameninţată de factori exteriori acesteia, în special din zona politică (exemplul Ungariei şi, mai nou, al Poloniei), atât timp cât justiţia mai are de lucrat în ce priveşte performanţele proprii, atât timp cât lupta împotriva corupţiei reprezintă motorul esenţial pentru modernizarea (a se citi: europenizarea) societăţii româneşti, da, este în interesul cetăţeanului român ca această monitorizare să continue.

Argumentul cum că sunt state UE care nu au o justiţie la nivelul celei româneşti şi nici performanţele luptei anticorupţie, dar nu sunt monitorizate de Comisie, nu este unul care să ţină de cald cetăţeanului român. Cetăţeanul român are nevoie de instituţii curăţate de mizeria corupţiei, de integritatea celor care funcţionează în aceste instituţii, de o justiţie performantă. În cooperare cu instituţiile Uniunii Europene evidenţa spune că România reuşeşte să se modernizeze. Atunci, vă întreb, de ce să renunţăm la un mijloc eficient care să asigure cetăţeanul român că statul pe care el îl plăteşte este unul european, unul funcţional.

De altfel, iată că Polonia, legat tot de justiţie, a intrat într-un mecanism de monitorizare datorită evenimentelor legate de evoluţiile privind Tribunalul Constituţional şi acapararea mass-mediei de către forţe politice aflate în poziţii executive. Aşa că, iată, nu suntem singura naţiune, parte a UE, monitorizată de Comisie.

Recomandările Raportului de ţară, 27 ianuarie 2016:

1. Independența sistemului judiciar

Încrederea publicului în sistemul judiciar este în parte o reflectare a dorinței acestuia de a-și juca rolul de actor independent în guvernarea României. Procedurile de numire deschise și bazate pe merit vor juca un rol deosebit de important în 2016. De asemenea, ar trebui luate măsuri pentru a remedia tendința continuă ca magistrații să facă obiectul unor critici personale în exercitarea funcțiilor lor.

• Ar trebui să se asigure instituirea în timp util a unor proceduri clare și solide pentru numirile în funcțiile de conducere din cadrul magistraturii prevăzute în 2016. Pentru aceasta este nevoie ca, înainte cu câteva luni de fiecare procedură, să se stabilească diferitele etape și criteriile care vor sta la baza deciziilor. Ar trebui să se utilizeze o abordare diferită pentru numirile în posturi care nu sunt posturi de conducere la cel mai înalt nivel în cadrul serviciilor de urmărire penală, acordându-li-se persoanelor nou-numite un rol important în selectarea echipelor lor. Ar trebui să se asigure transparența tuturor procedurilor;
  
• Ulterior, ar trebui introdus prin lege, cu sprijinul Comisiei de la Veneția, un sistem mai robust și independent de numire a procurorilor de rang înalt;
  
• După cum s-a recomandat în 2015, ar trebui să se asigure că în Codul de conduită al parlamentarilor sunt incluse dispoziții clare în ceea ce privește respectarea independenței sistemului judiciar de către parlamentari și în cadrul procesului parlamentar;
  
• Noul Consiliu Superior al Magistraturii ar trebui să stabilească dacă pot fi întreprinse măsuri suplimentare pentru a furniza un sprijin adecvat magistraților împotriva cărora sunt îndreptate critici ce subminează independența justiției.
  

2. Reforma sistemului judiciar

Ar trebui să continue activitatea de promovare a reformelor, putându-se considera că acestea au consolidat profesionalismul magistraților. În acest context, un cadru legislativ stabil ar fi benefic. Recomandările anterioare privind raționalizarea instanțelor și îmbunătățirea executării hotărârilor judecătorești rămân valabile.

• Așa cum s-a recomandat anul trecut, faza actuală a reformei codurilor juridice ale României ar trebui încheiată rapid printr-un acord în Parlament privind modificarea codurilor, adoptându-se numai modificările care respectă opiniile instituțiilor judiciare, astfel cum au fost prezentate de guvern;
  
• Guvernul și Consiliul Superior al Magistraturii ar trebui să elaboreze un plan clar prin care să se asigure că noul termen-limită pentru punerea în aplicare a dispozițiilor restante din Codul de procedură civilă poate fi respectat;
  
• Noul Consiliu Superior al Magistraturii ar trebui să instituie măsuri clare de promovare a transparenței și a responsabilității, inclusiv prin asigurarea unui program regulat de reuniuni deschise cu adunări ale judecătorilor și procurorilor la toate nivelurile, a unui dialog permanent cu societatea civilă și a unui raport anual.
  

3. Integritatea

Integritatea ar trebui să fie principiul călăuzitor în viața publică, iar cadrul juridic și instituțiile din domeniul integrității să fie concepute pentru a promova acest obiectiv. Este important să se îmbunătățească acceptarea publică și punerea în aplicare eficace a normelor în materie de incompatibilitate și să se pună accentul pe prevenirea în amonte a incompatibilității și a conflictului de interese.

• Ar trebui să se continue eforturile în direcția consecvenței jurisprudenței privind deciziile referitoare la integritate și să se pună la dispoziția instanțelor inferioare jurisprudența consolidată;
  
• Astfel cum s-a recomandat anterior, ar trebui să se reexamineze modul în care se poate garanta faptul că hotărârile judecătorești referitoare la suspendarea din funcție a parlamentarilor sunt aplicate în mod automat de către Parlament;
  
• Ar trebui să se pună în aplicare verificarea ex ante a conflictelor de interese în cadrul procedurilor de achiziții publice prin intermediul programului „Prevent”;
  
• Ar trebui să se ia măsuri pentru a asigura respectarea normelor în materie de integritate în organizarea alegerilor locale și generale din 2016.
  

4. Lupta împotriva corupției

Menținerea eforturilor instituțiilor judiciare care combat corupția la nivel înalt rămâne cel mai important semnal de consolidare a luptei împotriva corupției. Legislația în domeniul corupției trebuie să se aplice tuturor în mod egal și la toate nivelurile.

• Ar trebui să se utilizeze fondurile UE pentru diseminarea măsurilor de prevenire eficace împotriva micii corupții prin intermediul Strategiei naționale anticorupție și al reformelor generale ale administrației publice;
  
• Ar trebui să se asigure că noua agenție de administrare a bunurilor indisponibilizate are o conducere puternică, dispune de resurse suficiente și beneficiază de sprijinul tuturor celorlalte instituții pentru a îmbunătăți ratele de recuperare efectivă. Alte segmente ale administrației publice ar trebui să fie în mod clar responsabile dacă se dovedesc incapabile să urmărească aceste aspecte;
  
• Ar trebui să se pună în aplicare noua strategie și planul de acțiune în materie de achiziții publice, asigurând un cadru anticorupție solid din punct de vedere al cadrului juridic, al mecanismelor instituționale și al capacității administrative, aplicând măsuri de prevenire și depistare a conflictelor de interese și demonstrând că încălcările sunt sancționate în totalitate.
  
• Ar trebui să se adopte criterii obiective pentru luarea și motivarea deciziilor cu privire la ridicarea imunității parlamentarilor și să se asigure faptul că imunitatea nu este folosită pentru a se evita cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de corupție.
  

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp