După 14 ani de dezastru conservator, Marea Britanie virează la stânga, dar nu foarte mult

Foto: SOPA Images/ Sipa Press/ Profimedia

Într-un fel, rezultatele alegerilor de ieri din Marea Britanie, în care laburiştii au obţinut o victorie categorică, iar conservatorii cea mai mare înfrângere din istoria modernă, nu constituie deloc o surpriză. Cam din timpul pandemiei şi, mai clar, imediat după încetarea ei, conservatorii au devenit din ce în ce mai nepopulari: dezvăluirea chefurilor straşnice date de membrii guvernului lui Boris Johnson şi de unii parlamentari conservatori în timp ce britanicii de rând erau ţinuţi închişi în case sau primeau instrucţiuni să se vadă cu rudele lor în vârstă exclusiv în parc la doi metri distanţă a fost o lovitură din care conservatorii nu şi-au mai revenit. De atunci au scăzut continuu în sondaje, orice ar fi făcut. Boris Johnson a fost nevoit să-şi dea demisia, dar în locul său a venit meteorica Liz Truss, al cărei mandat de prim-ministru a fost cel mai scurt din istorie (45 de zile) din cauza incompetenţei sale crase, iar apoi lider a fost ales Rishi Sunak, care a părut, vreme de aproape doi ani, că nu are nici cea mai vagă idee nici cum se conduce un partid, nici cum se guvernează o ţară. Speriat că partidul său se va prăbuşi şi mai rău, Sunak a convocat alegeri pentru a limita dezastrul, dar ultimii 14 ani de politici conservatoare catastrofale nu aveau cum să nu lase urme. 

Ce moştenire lasă conservatorii britanici?

Cel mai mare dezastru pe care conservatorii îl lasă drept „cadou” nu numai Marii Britanii, dar şi Europei, este scoaterea, în 2016, a ţării din Uniunea Europeană în urma unei campanii vitriolante, pline de minciuni şi manipulări ordinare din partea celor mai fanatici membri ai partidului. Brexitul, pe care, iniţial, îl cerea doar o minoritate – ce-i drept, extrem de vocală –, a devenit o realitate atunci când o şleahtă (şi îmi măsor bine cuvintele) de politicieni lipsiţi de scrupule, în frunte cu Boris Johnson, Jacob Rees-Mogg, Michael Gove, Iain Duncan Smith, a preluat controlul asupra taberei conservatoare moderate şi a impus un discurs public radicalizat până la demenţă. Aceştia tunau de dimineaţă până seara împotriva Uniunii Europene şi a cetăţenilor europeni, în special est-europeni, care veneau, chipurile, cu voie de la Bruxelles să le fure britanicilor joburile, să se folosească de serviciile lor de sănătate şi să pretindă ajutoare financiare care să ruineze statul britanic. Ce a urmat ştim cu toţii, doar că Brexitul nu a adus deloc prosperitatea pe care şleahta de mai sus le-o promitea britanicilor. Ba din contră: economic, ţara stă mult mai prost decât înainte de Brexit, costurile vieţii cotidiene sunt mult mai mari, mulţi cetăţeni europeni, alungaţi de atmosfera ostilă creată în jurul lor, au plecat, angajatorii întâmpinând acum serioase probleme în a recruta lucrători în domenii pe care altădată le ocupau europenii, comerţul cu UE – altădată nelimitat – a devenit extrem de greoi etc. Brexitul a creat deci condiţiile unui lanţ de probleme care acum nu prea mai pot fi rezolvate pentru că toate conduc la aceeaşi sursă fundamentală. Peste toate acestea se adaugă proasta gestionare a pandemiei, a imigraţiei ilegale, a conflictelor sociale care au izbucnit între susţinătorii Palestinei şi cei ai Israelului, otrăvirea discursului public. Poate singurul lucru corect pe care l-au făcut conservatorii – şi aici trebuie să le acordăm credit – a fost sprijinul necondiţionat oferit Ucrainei: în vreme ce alte ţări europene s-au purtat şovăielnic şi una, vecină cu noi la vest, chiar mizerabil, guvernele conservatorilor nu au ezitat o clipă să fie de partea corectă a istoriei. Dar asta a fost prea puţin pentru majoritatea votanţilor, ale căror vieţi au cam fost date peste cap de un program politic cu care au fost păcăliţi, dar care s-a dovedit a fi falimentar. 

Ce îşi propune viitorul guvern laburist?

Adevărul e că nu e prea clar. Principalul program politic al laburiştilor conduşi de Keir Starmer a fost până acum „Votaţi-ne pe noi ca să scăpaţi de conservatori!” Acesta, deşi un obiectiv politic legitim, nu este totuşi în măsură să ne spună mai exact ce vor să facă la guvernare. În mod tradiţional, Partidul Laburist e de stânga, dar, într-o ţară fundamental conservatoare ca Marea Britanie, un partid de orientare socialistă nu va câştiga, în viitorul previzibil, alegerile. Unii lideri laburişti înţeleg asta şi reuşesc să-şi aducă partidul la guvernare prin deplasarea lui spre centru. Aşa a fost, de pildă Tony Blair, care, în 1997, a pus capăt unei guvernnări de aproape două decenii a conservatorilor. Riscul unei astfel de abordări pragmatice este însă alienarea bazei partidului, care se vede abandonată în ţelurile sale socialiste şi uneori de-a dreptul comuniste. De aceea, Ed Miliband sau bătrânelul comunist iubit de tineret, Jeremy Corbyn, au încercat să convingă electoratul cu programe foarte de stânga. Eşecul lor a fost însă răsunător şi în 2014, şi în 2019, astfel că succesorul acestora, Keir Starmer, un avocat abil cu o filosofie blair-istă de tip „Neo-Labour”, a schimbat un pic macazul. Necazul e că, spre deosebire de Tony Blair, care îşi asuma fără să-şi ceară scuze anumite politici thatcher-iste pe care doar le mai îndulcea, Starmer nu are acest curaj: el ar vrea să împace şi capra, şi varza, ceea ce riscă să-i enerveze pe foarte mulţi sau să-i determine să-i voteze pe laburişti fără niciun entuziasm, doar pentru a scăpa de conservatori. Şi a mai fost ceva cu care Starmer şi mulţi candidaţi laburişti s-au confruntat în această campanie: poziţia lor faţă de războiul din Gaza. Iniţial, Starmer şi laburiştii au fost raţionali şi s-au plasat, asemenea conservatorilor, de partea Israelului. Numai că tineretul îndocrinat într-un mediu şcolar şi academic extrem de ostil Israelului şi evreilor şi foarte favorabil Palestinei şi teroriştilor Hamas a început să pună o presiune fantastică asupra lui Starmer şi a partidului, cerându-le să se alăture public cauzei palestiniene. Starmer s-a ţinut o vreme tare, dar apoi, temându-se de o hemoragie a votanţilor tineri spre Partidul Verde, şi-a nuanţat poziţia, doar că acum nu mai e clar deloc de partea cui e el. La fel s-a întâmplat şi în chestiunea acceptării ideologiei trans în şcoli: la început, Starmer şi aliaţii săi au respins categoric ideea ca elevilor cu vârsta sub 18 ani să li se permită să-şi schimbe identitatea de gen, dar ulterior, la presiunea unor grupuri aşa-zise „progresiste”, şi-a schimbat atitudinea, iar acum nimeni nu mai ştie ce vor ei de fapt. Ce este foarte clar este că britanicii i-au votat nu pentru politicile lor, despre care nu ştim mai nimic limpede decât că sunt cam de centru-stânga, nu foarte de stânga (pentru a nu speria o ţară pănă ieri conservatoare), ci doar pentru a-i îndepărta pe conservatori de la putere.

Personal, eu nu am putut vota candidatul laburist din circumscripţia mea din Oxford întrucât nu sunt de acord cu această permanentă ezitare şi încercare de a face pe plac tuturor. Mi se pare o greşeală profundă ca partidul s-o apuce pe calea unui socialism prăfuit sau a unei demenţe pro-trans şi pro-Hamas şi nu sunt convins, văzându-l pe Starmer, că se va ţine tare până la sfârşit. Mai mult – şi de fapt asta mi se pare cel mai grav –, laburiştii au evitat cu obstinaţie să vorbească despre cea mai mare problemă a Marii Britanii: Brexitul. Multă vreme, Starmer, care era un eurofil convins, a lăsat impresia că o scaldă şi că lasă loc de mai multe soluţii, dar cu o seară înaintea alegerilor a declarat ritos că, atâta timp cât va trăi el, ţara nu se va întoarce în Uniunea Europeană. O asemenea declaraţie stupidă pur şi simplu îl descalifică în ochii mei, deci am exclus cu desăvârşire votul pentru laburişti, preferându-i pe liberal-democraţi, care sunt singurul partid mainstream ce a îndrăznit măcar să ridice problema şi să spună că va milita pentru realăturarea la piaţa comună într-o primă etapă. Pot înţelege, pragmatic, de ce Starmer, care îşi dorea cu tot dinadinsul să devină prim-ministru, a făcut o astfel de declaraţie, sperând să-şi mai atragă nişte voturi care riscau să se ducă spre consevatori sau spre partidul de extremă dreapta, Reform, al lui Nigel Farage, dar nu pot vota aşa ceva.

Lipsa politicienilor de convingere

De fapt, cea mai mare problemă a politicii britanice o reprezintă, ca mai peste tot în lumea democratică, dispariţia politicianului de convingere, a politicianului care ştie clar ce vrea să facă şi-şi foloseşte abilităţile retorice pentru a-şi convinge concetăţenii că aceea e calea de urmat, a politicianului căruia nu-i e frică, mai ales atunci când stă bine în sondaje şi ştie că are dreptate, să spună şi adevăruri supărătoare pentru unii alegători. Un astfel de adevăr supărător este şi acela că poporul se poate înşela, poate lua decizii cretine sau se poate lua după politicieni tâmpiţi, care-i păcălesc foarte uşor. Faptul că Brexitul e un dezastru este un adevăr şi trebuie spus, faptul că Palestina e susţinută de terorişti şi de idioţi utili spălaţi pe creier în universităţile occidentale este un adevăr şi trebuie spus, faptul că ideologia trans nu numai perverteşte realitatea naturală, dar subminează şi drepturile şi cauza legitimă a persoanelor gay, lesbiene sau bisexuale este un adevăr şi trebuie spus etc. Este o naivitate să ne închipuim că putem evita subiectele dificile în politică, dar politicienii britanici, de când dorm cu sondajele de opinie sub pernă, nu mai au curajul să mai spună şi să mai facă mai nimic, lăsând această sarcină aproape exclusiv pe seama extremiştior şi a şarlatanilor. Din acest punct de vedere, nu am nicio încredere că Starmer se va ridica la înălţimea unei Margaret Thatcher, pe care, de altfel, o dispreţuiesc în multe privinţe, dar pe care o admir pentru fermitatea opiniilor şi acţiunilor sale.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp