Dragă Filip, există un poet care a făcut frumusețe din noroi. Arghezi și secretul poeziei incomode. Literatura română povestită copilului meu. Episodul 13

foto wikipedia

1. Cum se citește Arghezi (și de ce nu e cine crezi că e)

Dragă Filip,

dacă ar fi să-i întrebi pe mulți adulți ce știu despre Arghezi, ți-ar spune două lucruri:

– Primul (sigur) poezii pentru copii (Zdreanță, Prisaca șamd)

– Al doilea (poate) poezii „urâte”, grele, întunecate

Amândouă sunt adevărate.

Și totuși, insuficiente.

Arghezi nu e poetul „care simte și varsă”.

Arghezi e poetul care construiește. E unul dintre poeții mei preferați, te rog să mă lași un pic să explic de ce.

Dacă Bacovia este starea,

Arghezi o face. O fabrică, exact ca-n Prisaca, celulă cu celulă. Atent. Minuțios. Și iese ceva absolut minunat.

La el, poezia nu curge. Se lucrează atent.

2. Atelierul lui Arghezi

Arghezi e poetul care:

– îți arată șuruburile

– nu ascunde cusăturile

– nu se teme de materialele dure

El nu visează poezia.

O meșteșugește.

De aceea poate scrie:

– Zdreanță

– Prisaca

– poezie de dragoste

– poezie despre închisoare, noroi, mucegai, vină

Fără să se contrazică.

3. Testament — poezia ca moștenire muncită

Dacă ar fi să alegi o singură poezie care explică cine este Arghezi, aceea e Testament.

Nu e un manifest romantic.

E un contract între generații. Aș zice contract de muncă, dar ar fi un pic prea mult.

„Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte,

Decât un nume adunat pe-o carte.”

Nu aur.

Nu glorie.

Ci o carte.

„Cartea mea-i, fiule, o treaptă.

Așez-o cu credință căpătâi.”

Poezia nu e revelație.

E scară.

Se urcă.

Și vine ideea care scandalizează și azi:

„Din bube, mucegaiuri și noroi

Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”

Asta e cheia lui Arghezi.

Frumosul nu e pur.

Frumosul se face din ce există.

El nu fuge de urât.

Îl ia și-l pune la lucru.

4. Florile de mucigai — când poezia se scrie cu unghia

Aici Arghezi duce ideea la extrem.

Filip, mai ții minte, când am fost la Mărțișor, am povestit cu doamna de acolo despre perioada cât Arghezi era închis.

Florile de mucigai sunt scrise din experiența detenției,

dar nu sunt „poezii de plâns”.

Sunt poezii despre limitele limbajului.

„Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,”

Nu cu stiloul.

Nu cu cerneală.

Cu unghia.

„Pe întuneric, în singurătate,

Cu puterile neajutate.”

Asta nu e estetică.

E supraviețuire.

Și totuși, Arghezi nu cade în lamentație.

Face poezie din imposibilitatea poeziei.

Aici apare ideea „frumosului urâtului”, pe care o mai găsești și la Baudelaire (Florile răului):

– poezia nu trebuie să fie frumoasă

– trebuie să fie adevărată

Urâtul nu e opusul frumosului.

E materia lui brută.

5. De ce contrastul cu Prisaca e atât de puternic

Acum înțelegi de ce e important că Arghezi e predat copiilor cu:

– albine

– căței

– joacă

Nu pentru că ar fi „mai ușor”.

Ci pentru că același poet poate face:

– miere

– mucegai

– iubire

– noroi

Cu aceeași rigoare.

Asta e forța lui.

6. Poezia de dragoste — construcție, nu visare. Aici e partea mea preferată. Și nu pentru că-s „fetiță”, cum zici tu. Ci pentru că Arghezi scrie unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste scrise în română.

Poeziile astea sunt, pentru mine, comoara ascunsă a lui Arghezi.

El nu scrie poezie de dragoste ca un adolescent romantic.

Scrie ca un om așezat, într-o relație reală.

„Morgenstimmung”

„Tu ți-ai strecurat cântecul în mine

Într-o dup-amiază, când

Fereastra sufletului zăvorâtă bine

Se deschisese-n vânt,

Fără să știu că te aud cântând.”

Iubirea intră fără anunț.

„Ca o lavandă sonoră.”

Nu e astrală.

E domestică, ca un voal.

„Și poate că nu ar fi fost nimic

Dacă nu intra să sape,

Cu cântecul, și degetul tău cel mic,

Care pipăia mierlele pe clape –

Și-întreaga ta făptură, aproape.”

Cam așa se-ntâmplă, Filip. Iubești omul și încă ceva. „Degetul mic care pipăia mierlele pe clape”.

„Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.”

Două biografii, două vieți.

Nu două iluzii.

Și-acum, cealaltă poezie. Nu mai e despre cum vine iubirea. E despre cum pleacă.

„De-abia plecaseși”

„De-abia plecaseși. Te-am rugat să pleci.

Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,

Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.

Nu te-ai uitat o dată înapoi!”

„Voiam să pleci, voiam și să rămâi.”

Filip, asta e una dintre cele mai adevărate definiții ale iubirii:

să vrei două lucruri opuse în același timp.

Nu e dramă.

Nu e isterie.

E luciditate dureroasă.

Arghezi nu plânge.

Constată.

„De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”

Asta nu e întrebare poetică.

E întrebare reală.

7. Arghezi și lumea lui

Arghezi trăiește:

– într-o epocă violentă

– cu războaie (ambele războaie mondiale)

– cu detenții (a stat de două ori în închisoare, o dată în București și o dată la Târgu Jiu)

– cu cenzură

Casa de la Mărțișor era lângă zidurile închisorii.

Boema și suferința sunt vecine.

Nu scrie din turn de fildeș.

Scrie din lumea reală.

8. Context european

Când Arghezi publică:

– în Europa explodează avangarda

– Tristan Tzara (român!) inventează dadaismul

– Kafka scrie despre alienare

– Baudelaire deja schimbase ideea de frumos

Arghezi nu e „în urmă”.

E perfect sincron.

9. Ce rămâne pentru tine, Filip

Arghezi te învață ceva esențial:

– emoția se poate construi, meticulos, serios

– poezia e muncă

– frumusețea nu vine din puritate, ci din atenție

Nu trebuie să suferi ca să scrii.

Trebuie să bricolezi atent ce trăiești.

10. Exercițiul zilei (unul singur)

Scrie 6–8 versuri despre un lucru mic

(pe care îl vezi zilnic).

Regulă:

– nu spune ce simți

– arată cum funcționează

Un exemplu (prost), știi că nu-s bună la asta:

Pe masa mică, firimituri

Stau ca niște semne lăsate

De o dimineață grăbită

Care n-a știut că va conta.

Dacă pare simplu, e bine.

Arghezi ar fi aprobat.

Arghezi nu e poetul revelației.

E poetul muncii.

Și tocmai de aceea, al adevărului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp