Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Fățărnicia mușcă din Cristina și după moarte

Cristina Țopescu

Am lucrat cu Cristina la ProTV, spre sfârșitul anilor `90. Mi-a rămas în amintire dorința ei uriașă de a învăța continuu meserie. Discutam înainte de emisiune despre cum se face jurnalismul, după care, în direct, urma proba practică, fără menajamente – de două-trei ori i-au dat lacrimile, era foarte sensibilă.

De atunci, am rămas prieteni. Cristina Țopescu a fost un om fundamental bun și cinstit. Nu pot să cred că s-a sinucis. Dacă ar fi făcut asta, și-ar fi pus mai întâi câinii la adăpost, nu îi lăsa să moară de foame și de sete. 

Mă suna când avea o problemă profesională și îi era frică să nu greșească. Sau, pur și simplu, ca să stăm de vorbă, îi făcea bine.

Frică îi era și pentru tatăl ei, o presimțire a determinat-o să realizeze ultima emisiune-interviu cu Cristian Țopescu în care m-a rugat, cu cerul și pământul, să intervin telefonic. Mai întâi am refuzat, nu voiam să mai am de a face în vreun fel cu ultimul post de televiziune în care a lucrat Cristina, propagandizat până la vomă. Am acceptat după ce mi-a povestit cât de greu îi era să reziste acolo, cum era atacată constant de șefi ai postului că nu e „pe linie”. O voiau dată afară – n-au apucat, a plecat ea.

Scriu aceste rânduri pentru că tristețea însinguratei morți a Cristinei s-a amestecat cu furia. La zisa televiziune au apărut șefi și trepăduși care au „mărturisit” despre ce bună era Cristina. Și cât sunt de afectați de dispariția ei...

Chiar și după 30 de ani de gazetărie trebuie să mai învăț că fățărnicia nu are niciodată margini.

Oare o pătrunde și până acolo unde e acum Cristina?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult