Am văzut, cred, tot ce există ca material filmat legat de lagărele naziste. Multe dintre acele secvențe au fost introduse în pelicule artistic-documentare de mare valoare, ca „Noapte și Ceață”, al lui Alain Resnais sau „Procesul de la Nurnberg”, de Stanley Kramer.
Mi-au rămas vii în minte sfâșietoarele „Alegerea Sophiei” cu Meryl Streep sau „Viața e frumoasă”, al lui Roberto Benigni.
Dar, niciodată, niciun documentar sau film de ficțiune nu mi-a dat senzația acută că zăresc imagini mai mult decât reale, filmate atunci, cu o cameră ascunsă, în lagărul de la Auschwitz.
Sunt momente în „Fiul lui Saul” când te înfioară sentimentul că ești și tu înăuntru, în gheena morții vrac, una dintre „bucățile” (Stück) de carne umană din care nu va mai rămâne nici cenușa. La Auschwitz este dezintegrată nu numai viața, dar și moartea. O slujbă religioasă, lacrimile, doliul, priveghiul, groapa, înseamnă că mortul rămâne om. În flăcările Auschwitzului, oamenii sunt șterși de pe lume ca și cum n-ar fi existat vreodată...
Și atunci, să-ți îngropi copilul, sau să îngropi un copil, care, poate, nu e al tău, să i se rostească la căpătâi rugăciunea morților, Kaddish, ajunge să fie singura formă de bine sub stăpânirea răului absolut.
Uluitor cum reușește regizorul și scenaristul László Nemes să țină aproape două ore de epic intens, chinuitor, fără să recurgă la niciun clișeu de situație, de replică, la imagini „prefabricate” sau subrutine actoricești, cum găsim în majoritatea „dramelor de lagăr”.
Coloana sonoră, în care sunt mixate voci în 8 limbi, funcționează ca încă o cameră de filmat, născând în mintea spectatorului imagini create de sunete, care amplifică secvențele „unscharf”, cu cadre strânse la maximum, tulburi și claustrante.
Montajul înseamnă, de obicei, alterarea realului, prin comparație cu cadrul lung. În „Fiul lui Saul”, tăieturile de montaj, montajul în cadru, ritmul, fac să năvălească oroarea până și în sala de mall.
S-a muncit ani în șir la recompunerea interioarelor, costumelor și atmosferei din anticamerele incintelor de gazare și cuptoarelor. Și toate acestea pentru ca, în unul dintre cele mai puternice finaluri din istoria cinematografului, să ajungem să privim pe chipul lui Saul, ca și cum l-am vedea pentru prima dată, unul dintre cele mai stranii fenomene din Univers: zâmbetul.
„Fiul lui Saul” a meritat nu numai Oscarul pentru cel mai bun film într-o limbă străină – merita Oscarul pentru cel mai bun film în orice limbă.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
