Festivalul Internațional George Enescu 2025. Valentin Răduțiu, violoncelist: „Enescu și muzica lui sunt și vor fi, pentru mine, un însoțitor pe viață”

Valentin Răduțiu e cetățean german, român prin origine, în a cărui viață Enescu reprezintă o prezență importantă. Vorbește o română perfectă, cu un ușor accent ardelenesc, pentru că e fiul unui violoncelist clujean care în anii '70 nu s-a mai întors dintr-un turneu cu orchestra în Bavaria. E un solist cu prezențe concertante impresionante și înregistrări remarcabile, iubește muzica de cameră și e membru al unei orchestre germane de tradiție, dar și un pedagog deja apreciat de tineri instrumentiști de pe toate continentele. Despre Enescu, acasă, succes și fericire am stat de vorbă pentru Republica cu acest muzician pe care îl veți putea urmări în cadrul Festivalului Enescu din acest an - duminică, 31 august 2025, ora 11:00, în seria camerală Enescu 70 de la Sala Auditorium a MNAR și, dacă sunteți în Constanța – vineri, 29 august, de la ora 20:00, la Cazinoul Constanța – un concert organizat împreună cu Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului. 

Salutare, Valentin! Îți mulțumesc frumos că ai acceptat să stăm de vorbă. Mai e foarte puțin până la începerea Festivalului Enescu 2025, o ediție în care revii în România, un „acasă” care nu e chiar „acasă”, dacă mă gândesc că ești născut în 1986, la München, și format și educat acolo, în Germania, dar vorbești foarte bine limba română și ai un nume foarte românesc. De fapt, ce e „acasă” pentru tine, Valentin?

Cred că ne confruntăm cu toții cu un astfel de fenomen când ne punem această întrebare. Iar „acasă” devine tot mai important pe măsură ce înaintăm în vârstă. Da, când sunt întrebat despre originile mele, eu răspund că - și cred asta! - cu cât înaintez în vârstă, cu atât mă simt mai român! „Acasă” este probabil pentru mulți oameni un sentiment foarte puternic legat de cei pe care îi avem alături de noi, în anumite locuri. Chiar acum, eu sunt acasă la părinții mei în Bavaria. Sigur, mă simt acasă la Berlin, cu soția mea. Iar în următoarele săptămâni voi fi foarte preocupat să-mi fac un nou „acasă”, în Houston, la University of America.

…vei preda acolo, da! Începând din septembrie 2025 ai fost numit profesor la prestigioasa Shepherd School of Music, Rice University Texas.

Da. Iar zilele acestea am cumpărat bilete de avion, un du-te-vino de zboruri de la București la Houston, de la Houston la Berlin și așa mai departe. Dar să știți că pentru mine, cum probabil pentru mulți muzicieni, acasă este mai mult un sentiment și o stare, pe care, cu puțin noroc, o putem recrea în diferite locuri. „Acasă” nu e de găsit doar la adresa și strada numărul x.

Apropo de acest acasă unde te afli acum, cu părinții tăi. Tatăl tău s-a stabilit la München în Germania în anii ’70. Cu el ai început violoncelul, un instrument care ți-a adus multe satisfacții și premii la concursuri internaționale, între care și Concursul Enescu în 2011. Ce înseamnă pentru tine numele Enescu, Valentin?

În contextul festivalului e o întrebare aproape suspectă, iar răspunsul la această întrebare, motivat, bineînțeles, de un superlativ și de sentimentele noastre patriotice românești. Dar pot spune cu mare sinceritate că, pentru mine, Enescu este cel care m-a adus mai aproape de România. El este direct responsabil și pentru întâlnirea cu cea care îmi este soție, pe care am cunoscut-o înainte de Concursul Enescu la Berlin. Îmi place să povestesc asta. Ea avea un job de voluntar la festival și m-a anunțat în finală. Atunci a făcut o foarte simpatică greșeală de traducere, fiindcă a spus: „Valentin Răduțiu va cânta concertul de Antonin Dvorak în C minor (do minor), iar concertul e în B minor (si minor)”. Iar apoi, pentru că Valentin îi plăcea, a plecat să îl vadă la un concert, la un recital lângă Köln. Ningea foarte puternic și sora ei era înfuriată de faptul că Angelica, sora ei, face această excursie aventuroasă pe așa o vreme, doar ca să-l asculte pe acel băiat care cântă Enescu (râde). Deci, foarte multe clipe, foarte mulți pași din viața mea sunt legați de Enescu. Apoi, discul pe care l-am înregistrat cu muzica lui m-a dus mult mai departe. De asemenea, primul meu concert la Ateneul Român a fost cu Simfonia concertantă de Enescu, iar în camera mea de muzică, de studio, de la Berlin, singurul afiș pe care l-am înrămat este cel cu acest concert de la Ateneu. Așa că, da, pot spune că am multe dovezi că Enescu, muzica lui și mai ales aura acestui om atât de deosebit, au avut și au o prezență foarte puternică în viața mea.

Despre prezență: Cum te simți să fii pe o scenă din România, aici unde ești foarte prezent, fie că e vorba de concursuri, de recitaluri - mă gândesc și la extraordinarul proiect dedicat tinerilor de Radio România Muzical, „Moștenitorii României Muzicale”, sau, pur și simplu, într-un concert de stagiune. Cum e pentru tine, Valentin Răduțiu, violoncelist, german cu origini românești, să cânți pe o scenă din România?

Este un lucru deosebit, legat tot de sentimentul acela de „ acasă” despre care m-ai întrebat mai devreme, de întrebările despre identitatea mea. Cumva e și o ironie a sorții: tatăl meu a plecat în Vest într-un turneu cu orchestra și a rămas acolo, nu s-a mai întors; iar apoi, peste 40 de ani, băiatul lui, tot violoncelist, se întoarce și este foarte prezent în România. Îmi place foarte mult să cresc o relație cu un public care mă cunoaște, prin piesele lui Enescu, dar și cu multe altele, alături de felul meu de a cânta pentru acest public, care simt că mă cunoaște într-un mod mai apropiat, mai autentic și mai profund. Iar aici este o diferență uriașă, e ceva deosebit pentru mine, iar un concert în România diferă față de unul la Hong Kong, să zicem, într-o sală în care cânți Haydn Do Major și te gândești că poate nu te vei întoarce acolo niciodată. Așa că prețuiesc foarte mult această relație cu publicul din România. E o relație importantă din ambele perspective, pentru public și muzicienii din domeniu, dar și pentru mine. Și simt că încercăm împreună să păstrăm această relație, care nu este una doar profesională, pentru că are, într-adevăr, o durată și o semnificație mult mai mare.

© Andrei Gîndac

Da, așa este. E și o relație sentimentală, iar noi, melomanii, nu putem să uităm prea ușor prezențele tale. Mă gândesc la acel concert memorabil de la Ateneu, când ai cântat minunat cu Filarmonica Cehă în Festivalul Enescu Șostakovici 1, sub bagheta lui Cristian Măcelaru, care pe noi ne-a făcut să ne simțim foarte bine atunci la Ateneu. Cum te-ai simțit tu să cânți unul dintre concertele hotărâtoare ale instrumentului tău sub cupola Ateneului, în Festivalul Enescu?

Un moment frumos, da, care sper că nu v-a făcut doar să vă simțiți bine, dar poate și puțin tulburați de dramele istoriei pe care le spune acest concert. (râde). Glumesc, bineînțeles. A fost un moment stresant pentru mine, vă spun cu sinceritate, iar background-ul, despre care câteodată publicul nici nu află, ascunde faptul că am avut o singură repetiție cu orchestra în aceeași zi. Din nefericire, murise Jiří Bělohlávek, cel care trebuia să dirijeze concertul. Dincolo de tristețe și șoc, m-am bucurat de șansa unei prime întâlniri cu Cristian Măcelaru, cel care a preluat concertul într-un timp record. Pe atunci se întâmplau multe lucruri în paralel, iar după această experiență pe care am interiorizat-o, mă simt, de fapt, mult mai aproape de mine acum, zece ani mai târziu, și cumva mă bucur că am avut parte de aceste experiențe, de tot ce am trăit, din acele momente și până astăzi. Vă spun sincer, m-am uitat la înregistrarea cu acel Șostakovici de curând și primul meu gând a fost că trebuia să mă fi dus la frizer înainte… Ce a fost în mintea mea cu acea frizură? (râde). O mică superficialitate, da, dar deși au trecut câțiva ani, pentru mine este încă o amintire intensă.

.. ei, nu chiar! Eram în sală și îmi amintesc că au fost oameni în public care spuneau că semănai cu Antonio Banderas cu acea frizură…

(râde) Un Banderas mult mai palid, din păcate, fiindcă în camera de studiu a unui violoncelist nu bate niciodată soarele…

Așa e, soarele nu stă prea mult într-o sală de studiu, da. Dar anul acesta, pe 31 august, vei interpreta în Festivalul Enescu muzica lui George Enescu, cele două sonate pe care le-ai și înregistrat la Hänssler Classic în 2013 alături de chiar Per Rundberg, pianistul cu care vei cânta la București. Ce înseamnă pentru tine această muzică a lui Enescu dedicată violoncelului?

Ți-am spus deja despre relevanța și semnificația lui Enescu, implicația sa în viața mea. Realizez, de fapt, în aceste clipe, precum în acest interviu, că relațiile de lungă durată au o mare importanță pentru mine…

da, sunt revelatorii…

Da, e vorba de intenții și realizări, de planuri artistice care nu sunt, cum se spune pe germană, Eintagsfliegen, muște de o zi…

…efemere…

Da. Deci relația mea cu Per Rundberg a început când eu eram tânăr student înaintea bacalaureatului la München, așadar mă știu cu el de mai bine de 20 de ani…

Valentin Răduțiu și Per Rundberg

…adică aveai vreo 15-16 ani…

Așa este, de peste 20 de ani. Și așa cum v-am povestit și despre soția mea și punctul de legătură al acestei relații cu Enescu, îmi dau seama că, într-adevăr, Enescu și muzica lui sunt și vor fi pentru mine un însoțitor pe viață. Sper ca, prin muzica mea, să pot încuraja mereu oamenii din societatea de astăzi, pe cei care, poate, au dubii sau ezitări față de muzica clasică. Sper ca ei să realizeze că această muzică, care poate nu ni se pare cea mai ușor de ascultat din prima clipă, este cea cu care putem avea o relație de foarte lungă durată, care ne va acompania până la adânci bătrâneți. Pentru mine, asta se întâmplă când vine vorba despre muzica pentru violoncel a lui George Enescu. La un moment dat, chiar atunci când înregistrasem discul Enescu la Berlin, acolo unde a predat Cătălin Ilea - știți despre acest violoncelist român, profesor la Universitatea de Arte din Berlin…

… un mare violoncelist și un alt mare interpret al muzicii lui Enescu…

Da, Cătălin Ilea mi-a spus: „Valentin, cred că tu ești violoncelistul care a cântat cel mai des muzica asta în Germania”, deși el era cel care o cântase deja foarte des. Iar asta m-a determinat, într-adevăr, să o includ în foarte multe programe: am cântat-o și la München și la Viena, dar și în așa numita provincie, și câteodată cu anumite rețineri; mă gândeam cum vor înțelege și accepta această muzică dificilă! Vă spun, nu ca o exagerare, că întotdeauna am avut mare succes - și nu mă refer doar la forma prozaică a acestuia, exprimată prin aplauzele de înaltă intensitate. Au venit la mine oameni din public, cu uimire și un mare entuziasm, după ce au ascultat, în primul rând, a doua sonată de Enescu pe care am cântat-o în multe, multe locuri din lume.

Într-adevăr, ai cântat foarte des această a doua sonată de Enescu, devenită un fel de semnătură Valentin Răduțiu. Referitor și la ea, spune-mi, te rog, cum a plecat ideea acestui disc? Tu ești primul violoncelist român care a pus pe CD toată muzica pentru violoncel al lui Enescu, cele două sonate, dar și acel Allegro în fa minor „torso” împreună cu „Nocturne et Saltarello”, o partitură de tinerețe considerată pierdută și redescoperită în SUA în 1994.

Nu, nu este adevărat. Trebuie să spun, ca să fiu respectuos și corect față de colegi, au înregistrat și alții această muzică; Laura Buruiana sau Gerhard Zank, sunt sigur că și maestrul Marin Cazacu are o înregistrare; dar, într-adevăr, ați spus corect, este prima înregistrare care include și aceste piese de tinerețe, Allegro în fa minor și „Nocturne”… Câștigasem premiul la Concursul Enescu și Marin Cazacu m-a încurajat atunci foarte mult. De la el am primit și notele acestui Allegro în fa minor. Era cumva o consecință logică, mai ales că în acea ediție a concursului încă nu era obligatorie sonata a doua enesciană, cum este acum în concurs. Eu am căutat mereu în discografia mea să combin, poate ca un fel de evergreen, repertoriul consacrat cu un repertoriu mai inedit, așa am făcut și într-un disc cu compozitori francezi…

…Lalo, Ravel și Magnard, tot cu Per Rundberg și tot la casa germană Hänssler…

Exact. Și nu numai. Am încercat să combin și concertele de Haydn cu concerte din epoca clasică, dar unele necunoscute, inedite. Și așa pentru mine a fost un lucru absolut firesc care s-a dovedit și dintr-un punct, să zic așa, strategic al carierei, ca o decizie foarte bună. Vă dați seama că oricum, chiar dacă ne dorim foarte mult, cu sonatele de Beethoven vom mai aștepta încă un deceniu sau două până când le imprimăm. Mai ales că există zeci, dacă nu sute de imprimări. Nu era cazul și cu sonatele lui Enescu și, dincolo de propriul câștig, de experiență, trebuie să spun, cu puțină mândrie, că am fost singurul, de fapt, în această, cum se spune... demență.

…nebunie…

Da, o provocare, pentru că era epoca în care muzica lui Enescu nici nu era așa prezentă pe internet. Așa că mă bucur că am creat un precedent și de multe ori, înainte de Concursul Enescu, de exemplu, la cursurile mele de măiestrie, vin violonceliști care vor să-mi cânte sonatele lui Enescu pentru că se pregătesc să meargă cu ele la concurs în România.

…la Concursul Enescu…

…și toată lumea mi-a văzut, mi-a auzit imprimarea, sau înregistrarea live din concert pe YouTube. Dar eu le spun de multe ori: „Știi, au trecut 10 ani, anumite lucruri le voi face altfel astăzi”. Le spun cum spunea Sviatoslav Richter elevilor săi: „Cântă cum îți spun, nu cum cânt eu.” (râde). Și așa este, acum, după un timp, cred că pot să înțeleg această muzica a lui Enescu mult mai bine, pe atunci nici nu puteam să merg pe YouTube sau pe Spotify să ascult imprimări cu aceste sonate. Chiar și situația cu notele, cu partiturile, era mult mai dificilă decât astăzi. Și mă bucur că - acum mă laud, în ghilimele! - la concursul ARD, acum câteva ediții, a apărut în etapa a doua, într-o selecție destul de restrictivă de sonate care puteau fi alese pentru această etapă de concurs, Sonata a doua de Enescu și Sonata de Albéric Magnard…

…un contemporan francez al lui Enescu…

Da, sonata lui pe care tot eu am imprimat-o! Și mă gândeam că poate nu este doar o coincidență că aceste discuri s-au prezentat foarte mult la Bayerische Rundfunk, la München, orașul meu natal, și poate că am reușit să aduc aceste sonate și puțin peste un orizont obișnuit…

.. nu e deloc o laudă, cred că e foarte important că ai înregistrat aceste sonate, să recunoaștem, puțin cântate, ca și lucrările din tinerețea lui Enescu, din perioada pariziană de până în 1900, cum e prima sonată pentru violoncel. Pe mine această sonată mă trimite la Brahms, cu lirismul său nobil. Cum e pentru tine, Valentin, acest fa minor opus 26 nr.1, prima sonată dedicată violoncelului de Enescu?

Sunt perfect de acord cu ceea ce spui. Acesta este, de fapt, și contextul sau motivația programului meu în recitalul de la Festivalul Enescu, construit pe o axă Viena-Paris, să spun așa: Brahms-Enescu, prima sonată alături de cântece de Brahms și a doua sonată alături de un compozitor francez, deci Debussy-Enescu, pentru a jalona un indiciu despre cele două lumi, cele două școli distincte care l-au influențat și marcat pe Enescu atât de puternic. Oricum, creația lui este fascinantă! Nu mulți compozitori au această organizare a opusurilor de creație, cum o are Enescu: Opus 26 nr 1 și 2, între care sunt decenii. Mi se pare fascinant să legăm aceste două puncte, să desenăm această axă, prin care întrevedem perspectiva evoluției lui Enescu, pe care o simțim, desigur, în toate lucrările sale, dar cumva foarte clară, palpabilă, prin aceste două sonate. Mai e ceva: Enescu i-a cântat concertul lui Johannes Brahms la 12 ani. Această apropiere, această clipă a istoriei în schimbul secolelor, este un timp special pentru mine. Dacă ar fi vorba să aleg să mă fi născut în alte vremuri, aș fi ales acest fin de siècle, începutul secolului XX. Sigur, apoi au venit marile probleme ale istoriei, în paralel cu care a evoluat și stilul lui Enescu, unul absolut incomparabil. Cred că publicul poate să aibă o mică călătorie în timp prin piesele pe care le-am ales și combinat în acest recital.

Da, un super recital aș spune. Despre sonata a doua acum, eu aș spune că e aproape o carte de vizită pentru tine, pentru că ai cântat-o foarte des, așa cum spuneai, și peste tot în lume. E o lucrare care emoționează întotdeauna, mai ales prin partea a treia, Andantino, care e de o delicatețe sublimă…

Mă bucur că aceasta este cartea mea de vizită. Știi, fără să fac comparații cu alți compozitori, am cântat această sonată de multe ori și în multe combinații de program; de exemplu, cu sonata de Șostakovici, care este scrisă în același an. Am cântat foarte mult și a doua sonată de Mendelssohn în prima parte a recitalului. O sonată superbă, de o energie și vitalitate tipică, cu melodie, perlatură pianistică și enorm de mult suflet. Și, ca să spun așa, sper, fără aroganță, că după ce ai cântat de 10-15 ori această piesă, cumva știi, cum se zice pe germană, „unde fuge iepurele”.

Foarte frumoasă expresia, da.

Această a doua sonată este, pentru mine, ceva foarte special, cu acea introducere pe coardă liberă sol, cu acel do major fără terță, o muzică ce parcă mă împinge de la malul unui lac, dintr-un port, și mă trimite în larg, lăsându-mă puțin în voia apei. Știu că, de exemplu, Peter Ruzicka, cel care a fost dirijorul primului meu concert de la Ateneu…

.. căruia i-ai cântat și câteva lucrări…

.. e un muzician care se simte și el foarte aproape de Enescu. A fost implicat în primele mele imprimări și îmi amintesc că are o lucrare care s-ar traduce „spre larg”, „spre deschidere”, ca un element neliniar. Așa că da, această lucrare nu este o sonată din care să rămâi cu o temă pe care să o fluieri la ieșirea din sală, ci poate mai mult cu o stare, ceva ce transcende cumva conceptul recitalului nostru, de la A la B.

George Enescu - Sonata pentru violoncel și pian nr. 2, op. 26 | Radutiu | Rundberg Live recording Internationales Musikfestival Clara Haskil, Hamburg 2016

Frumoasă descriere. Și cuprinzătoare! Despre success acum, Valentin! Pentru că tu ești un muzician de succes: un solist cu multe înregistrări, un cameralist de nădejde - dacă mă gândesc doar la SoNoRo! - un foarte apreciat profesor (care recent a lucrat la cursurile Academiei de vară de la Mozarteum Salzburg, cu studenți din Europa, Asia, Australia și SUA), dar și instrumentist într-o excelentă orchestră germană de tradiție, cum e Deutsches Sinfonieorchester Berlin. Ce este succesul pentru tine, Valentin Răduțiu?

Îmi place să spun, după cei câțiva ani ai mei de experiență, că succesul seamănă cu o fantomă după care alergăm, iluzionându-ne că avem întotdeauna ceva înaintea noastră, ceva de neatins sau de urmărit în veșnicie. Ca să-ți dau un exemplu, pe mine m-a marcat când am descoperit o pagină foarte interesantă, The Talks, acolo unde am urmărit interviuri cu oameni ca Dennis Hopper și Wim Wenders și alți mari actori și actrițe. Iar ideea pe care am regăsit-o la acești oameni e că mult timp, de-a lungul unei părți importante din cariera lor, ei au crezut, de fapt, că sunt pe nicăieri. Și asta se întâmplă și cu un muzician: ți se pare că de fapt nu ești recunoscut sau nu vei fi niciodată. De aceea, eu încerc cât pot să mă eliberez de anumite prejudecăți ale conceptului de success în societatea de astăzi. E adevărat, foarte mulți oameni asociază imediat succesul cu faima și cu partea materială. Nimeni nu o să spună că, poftim, o asistentă medicală este o persoană de mare success, fiindcă salariul ei e prea mic ca să spui asta. Dar nu e adevărat, un om - orice om – poate să aibă un mare succes în comunitatea lui, în cercul oamenilor din jurul lui. Cum spunem „o mamă de succes”, adică un părinte care și-a crescut copiii în cel mai frumos mod, trebuie să fim conștienți că sunt oameni care au evoluat pentru a deveni oameni fericiți. Așa cred că trebuie să vedem un muzician de succes. Ce relație ai tu cu cu muzica, cum găsești o balanță care să te satisfacă pe tine și nu conceptele exterioare ale societății. Dacă tot vorbeam despre părintele de succes, pot spune că eu am avut părinți care mi-au dat foarte multă libertate, pentru care a fost important ca eu să evoluez ca om și ca personalitate; iar asta, și nu să fiu mereu împins de la spate, m-a ajutat enorm să mă dezvolt și să mă bucur că pot să fac ceea ce îmi place mie, la nivelul la care doresc eu să lucrez. Într-adevăr, trebuie să admit că nu am griji financiare, deci îmi permit să îmi plătesc chiria și să trăiesc într-o oarecare tihnă, fără să încerc să am cât mai multe concerte. Îmi permit să cânt cu muzicienii cu care doresc, și da, îmi place diversitatea, îmi place să fiu într-un puzzle care conține diferite tipuri de performanță muzicală, cum ai spus. Asta este, pentru mine, de fapt, un parcurs de succes, care înseamnă că nu e o carieră cu efecte secundar negative, deși, inevitabil, avem cu toții și clipe negative, dar viața mea este una fericită pentru că există o balanță între viața profesională și liniștea sufletească.

© radutiu.com

Una foarte importantă. Orice om care studiază muzica are, în tinerețe, modele. Ai amintit câteva nume de muzicieni mari, de la profesorii tăi până la violonceliști celebri. Ce sfat ai avea tu, Valentin Răduțiu, pentru un tânăr din România care studiază violoncelul și care vrea, bineînțeles, să aibă parte de succes în lumea asta, care pare foarte frumoasă, dar e una foarte dificilă, pentru că pe scenele muzicale există o competiție acerbă, iar ca să ajungi acolo e nevoie de o muncă asiduă. Și da, ai nevoie să primești, la un moment dat, și un sfat de la cineva pe care îl admiri din toată inima.

Este greu cu sfaturile! Dar da, și pe mine mă preocupă mult această întrebare! Așa este, e o meserie dificilă în care simți puternic presiunea și concurența. Și sigur, sunt preocupat de asta și prin munca mea ca profesor și pedagog. Într-un fel, poate în dezacord cu idealismul pe care l-am verbalizat mai înainte, cred că este nevoie și de foarte mult realism. E important ca tânărul să aibă curajul să-și pună niște întrebări și să răspundă la ele cu sinceritate. E nevoie de o balanță, sigur, între idealism și poate chiar naivitate, până la un anumit punct, și o conștientizare a dificultății acestui parcurs. Trebuie să știu cum vreau să trăiesc, la ce să mă aștept, la ce tip de viață. Dacă cineva este satisfăcut și foarte împlinit ca profesor la școala de muzică, cu mici concerte din când în când și cu o viață modestă din punct de vedere economic, poate să fie mult mai fericit și de succes decât acel solist care nu-și vede niciodată familia pentru că este mereu în avion. Dar, într-adevăr, e nevoie de o capacitate de excepție, fiindcă vedem cum muzicieni formidabili se luptă să câștige o pâine. Este nevoie de acel puzzle, în sensul că nu pot doar să stau în camera de studiu și să studiez 8 ore și apoi să mă aștept că ies din ea și toată lumea va spune: „Pe tine te-am așteptat, ce bine că ai venit”. Trebuie, cumva, gândit strategic și poate pe mai multe planuri, și asta deja din studenție. Sigur, poți să pui totul pe o singură carte de joc, și acel calcul poate să iasă, dar e bine să fim pregătiți și să încercăm să gândim în perspectivă. În același timp, că vorbeai de modele, și aici mă contrazic, fiindcă profesorii mei, printre care îi număr pe Clemens Hagen, pe Heinrich Schiff, pe David Geringas, s-au concentrat, de fapt, exclusiv asupra muzicii și cântatului la violoncel. Nu era așa mult vorba despre carieră, despre succes. Eu mă duceam la oră în fiecare vineri, luam trenul după școală de la München la Salzburg și mă bucuram enorm; eram incredibil de fericit în această oră de violoncel, în care simțeam că, de fiecare dată, mă întorc înapoi acasă mai bun, că am învățat ceva, că îmi cânta Clemens în cel mai extraordinar mod concertul de Schumann în picioare, într-o perfecțiune desăvârșită. Iar atunci nici nu puteai compara, așa cum se face astăzi, prin internet, prin Instagram. Nu știu, poate eram mai cunoscut dacă părinții mei ar fi fost mai băgăreți și la 14 ani spuneau: „Haide, te ducem să-i cânți unui mare dirijor!” Nu au fost așa; eu am cântat open air la 14 ani în America, nu am avut părinți exagerați, dar cred că cunoștința mea de sine sau relația mea cu mine însumi și parcursul pe care l-am avut, m-au făcut să fiu fericit în modul ăsta. Și de aceea e greu să dau sfaturi, sa spun o rețetă. Fiecare trebuie să-și caute parcursul.

…așa este, fiecare are drumul lui, dar contează și profesorul de lângă tine…

Bineînțeles! Eu, sigur că încerc, ca pedagog, în perspectiva instrumentală, să-l ajut pe tânărul de lângă mine să-i fie totul cât mai ușor, să progreseze cât mai repede, să învețe ce trebuie. Dar apoi, așa numitul succes, e complicat și depinde de mulți factori, printre care, ca să fim sinceri, și de un pic de noroc.

Așa este, dar mă bucur că ai adus în discuție și mulțumirea sufletească și împlinirea personală, care contează foarte mult în această ecuație. Valentin, la final, o întrebare pe care o adresez tuturor intervievaților mei: Ce concert ai recomanda publicului din România la ediția aceasta de festival – o singură recomandare, din tot programul Festivalului Enescu de anul acesta, care, trebuie să recunoaștem, e unul extraordinar de ofertant!

Presupun că-i pui în încurcătură pe toți intervievații tăi cu această întrebare. Într-adevăr, e foarte dificil să alegi un singur concert dintr-un program atât de bogat! Nu știu, poate ar trebui să încurajezi publicul să meargă la cel puțin două concerte! (râde) Este foarte greu, cred că n-aș dori să o ratez pe Martha Argerich, de exemplu, dar apoi m-ar tenta enorm să-l urmăresc pe Cristian Măcelaru, într-un simfonic la Sala Palatului! E greu de ales din toată această aură enorm de festivă a unui program cu cele mai renumite lucrări și cei mai cunoscuți interpreți din lume. Dar haideți să mergem să-l auzim poate și pe Andrei Gologan, care cântă un concert cu Filarmonica din Sibiu sau să-l ascultăm pe Marc Coppey, un violoncelist pe care îl apreciez enorm. Cred că nu reușesc să aleg doar un singur concert, dar am spus despre Martha Argerich la început, și da, asta e ceva de neratat!

E o recomandare foarte bună, cu tot cu paranteze! Dar acum o recomandare pentru recitalul tău cu Per Rundberg, din 31 august! Cum ni-l recomanzi?

Vi-l recomand ca pe o trăire muzicală, una care se naște din intimitatea între interpret și muzică, o muzică care pentru români este atât de intimă și de aproape de suflet, muzica lui Enescu. Cred că acesta ar fi cuvântul cheie pentru mine, intimitatea și o trăire dincolo de limelight, cum se spune. Și chiar dacă nu va fi o întâlnire în luminile rampei de la marea Sală a Palatului, eu vă invit să vă bucurați de această intimitate în atmosfera matinală a concertelor de la Auditorium. Și cred că se va simți relația deosebită pe care mi-ai dat ocazia să o descriu cu destul de multe argumente, și față de Enescu, și față de pianist, și față de România. Deci, da, vă invit la un recital despre această autenticitate a emoțiilor. Autenticitate și intimitate cred că sunt cuvintele cheie pentru cei care vor să vină la concertul nostru!

Îți mulțumesc mult pentru acest interviu Valentin, îți mulțumesc că ai stat de vorbă cu mine! Ne vedem la Auditorium, pe 31 august.

Da, ne vedem la Auditorium. Și eu îți mulțumesc pentru răbdare și întrebările frumoase. Mult succes în continuare și ne vedem la București.

Te așteptăm!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp