Festivalul Enescu 2025 s-a încheiat cu Sărbătoarea primăverii de Stravinski în interpretarea Concertgebouw și a dirijorului Klaus Mäkelä, finalul unei ediții ca o sărbătoare a muzicii, una cu multă bucurie.

De la catifeaua Ateneului la luminile Controlului, Festivalul Enescu 2025 a demonstrat că muzica clasică nu e un dinozaur ținut sub glob de sticlă într-o bibliotecă arogantă, ci un dandy cultural care poate să danseze și pe vals, și pe electro.

Peste 4.000 de artiști din 28 de țări, mai mult de 100 de concerte în București și un număr aproape similar în țară, alături de zeci de mii de spectatori prezenți fizic și milioane de urmăritori online, au transformat ediția 2025 într-un veritabil fenomen cultural.

Joi, 18 septembrie 2025 | Orchestra Națională a Franței, dirijor Cristian Măcelaru | Anne-Sophie Mutter, vioară. „Air"-ul lui Adès a fost scrisă în pandemie pentru Anne-Sophie Mutter, după lungi conversaţii telefonice între cei doi. E despre pierdere şi sufocare, despre lipsa de aer şi aerul ca îmbrăţişare a vieţii, ca o poţiune magică oferită de inima verde a planetei, un miracol pe care îl respirăm cu nesaţ dar nu ştim să îl păstrăm. Un cântec de recunoştinţă care pluteşte vreme de 20 de minute în înălţimile stratoferice ale registrului înalt al viorii. Violonista se decupează perfect în semicercul rochiilor şi fracurilor din orchestră, într-o rochie cyclamen care filigranează o siluetă delicată.

A opta scuză nu mi-a ieșit, mai ales după ce l-am întâlnit, acum câteva zile, pe Daniel Ciobanu în concert cu o haină pictată de el.

A început pianul la 3 ani, a debutat la 8 ani cu Beethoven 1 și a studiat, printre alții, cu Friedrich Gulda, Nikita Magaloff, dar și cu Madeleine Lipatti, marea iubire a lui Dinu. În termeni contemporani, e un VIP atipic, inabordabil și dificil de prins în tipare. A cântat Bach pentru Clara Haskil, iar la 16 ani a câștigat două mari competiții pianistice. A înregistrat un Schumann istoric cu dificilul Celibidache, a devenit celebră încă din tinerețe, dar a rămas timidă ca fetița de 8 ani care se ascundea sub masă atunci când părinții o rugau să cânte invitaților la cină.

Ați privit, vreodată, cu atenție, mișcarea mâinilor unui dirijor? Sunt mâini care nu ating nicio coardă, nu apasă nicio clapă și nu lovesc nicio tobă, dar care reușesc să înalțe, din tăcerea unei săli de spectacol, o întreagă lume sonoră. În ele se adună o autoritate nevăzută, o siguranță aproape magică, prin care o orchestră de suflete respiră într-un singur ritm.

Academia Nazionale di Santa Cecilia şi Daniel Harding au fost pentru două zile, pe 30 şi 31 august, echivalentul frumuseţii simfonice la Sala Palatului. Cu pianistul Seong-Chin Cho şi mezzosoprana Magdalena Kožená, concertele lor au căpătat pe rând o strălucire personalizată sub bagheta fermă și senzitivă a dirijorului britanic care înţelege că muzica e plăcere şi satisfacţie pentru cei care o iubesc. (Daniel Harding şi Orchestra Academiei Naţionale Santa Cecilia © Petrica Tănase )

Așa cum viitorul festivalului Enescu e legat de publicul tânăr care vine astăzi în săli şi de şansa pe care o oferim copiilor noştri de a cânta la un instrument, așa și viitorul acestei țări e legat de ce facem astăzi pentru tinerii ei, indiferent că e vorba de copii care studiază chimie, informatică, vioară sau pian.

Începând de weekendul acesta, în inima Festivalului Enescu se deschide oaza de intimitate a muzicii camerale din ediția 2025. Recitalurile și concertele camerale de la Sala Auditorium, Muzeul Național de Artă al României, vor fi în fiecare în fiecare sâmbătă și Duminică adevărate matinee ale frumuseții sonore. Foto: Cătălina Filip