Foto: Profimedia Images
Nu trebuie sa fii un profet perspicace pentru a indica direcția în care o va apuca societatea. Rolul predominant al imaginilor asupra ideilor, locul neînsemnat ce-i revine, de la o vreme, gândirii în ansamblul activităţilor cotidiene, toate acestea vorbesc singure despre mutaţia care s-a produs la nivel social. Practic, din perspectiva influenţei, minţile privilegiate ale epocii actuale nu mai sunt erudiţii şi specialiştii, ci tik-tokerii. Soarta lumii se hotărăşte pe Tik-Tok. Pentru a convinge, trebuie să te prosteşti, să-ţi faci selfie, să apari în podcasturi, pe scurt, să exiști pe Tik-Tok. În consonanţă cu făgaşul vocaţional al epocii, ne-am înrolat idealurile, într-un hei-rupism colosal, la un set de valori răsturnate, în care forma a luat locul conţinutului.
Iar universităţile, laolaltă cu instituţiile statului, au perpetuat această stare degradantă.
Dacă în Italia lui Mussolini, strânsul mâinii era expresia decadenţei burgheze, în România nefascistă, necomunistă, liberă şi democratică a mileniului al treilea, diploma universitară a ajuns un semn de decadenţă intelectuală.
Mă puteţi contrazice – deşi vă recomand călduros să nu o faceţi –, dar diplomele facultăţilor româneşti se eliberează la fel de uşor ca orice scutire medicală, cu diferenţa că pe cea din urmă o obţii cât ai bate din palme plus o ciocolată, iar pe cea dintâi… adevărat, şi pe ea cam tot aşa, însă bătutul din palme durează trei ani (că asta e legea, tâmpită), răstimp în care trebuie să faci dovada unor tribulaţii-n doru’ lelii în anticamera meritocraţiei. Adică tu trebuie să te prefaci că înveţi la fel cum cel care vrea scutirea e obligat să se prefacă bolnav.
Asta înseamnă că, dacă nu te grăbeşti şi eşti isteţ, poţi absolvi în România o facultate inclusiv după ce te deshumează nepoţii, însă – şi aici e aspectul important – chiar dacă eşti mort, copt şi-mbrăcat eco, cu tot felul de buruieni aromate înfăşurate în jurul femurului, coastelor şi tigvei, tot va trebui să aştepţi trei ani ca să obţii diploma de absolvire. Nu-i vorbă, ai o veşnicie la dispoziţie, dar ca idee… să nu fiţi luaţi prin surprindere.
Drept urmare, când aud că o duduie sau un dudui, aflaţi la jumătatea vieţii, au renunţat brusc la răbdare şi au absolvit, la 45-50 de ani, în România – ţara analfabeţilor funcţionali cu studii superioare –, o facultate, reacţia mea nu e nicidecum să felicit respectiva persoană pentru performanţa înregistrată, pentru ambiţia şi energia arătate, ci, literalmente, să mă îngrozesc constatând cât de indecent şi lipsit de coloană verticală a devenit sistemul universitar românesc.
Şi aici intră în joc o sumă de ”fireşte”…
Fireşte că noua facultate nu are legătură cu vreun hobby revelat persoanei de citirea horoscopului sau de criza vârstei a doua spre a treia şi fireşte că a urmat-o deoarece soţul, soţia, unchiul, mătuşa, vărul Cornel, calul, câinele, pisica, hamsterul sau altă rubedenie, ca din întâmplare, lucrează tot acolo unde va lucra şi ea din clipa în care a obţinut diploma de absolvire sau, dacă era deja angajată acolo, fireşte că avea nevoie de diplomă pentru a promova, deşi, în mare, responsabilităţile ei vor rămâne neschimbate, în sensul că nimeni nu va şti în continuare cu ce se ocupă şi ce ar trebui să facă.
Fireşte că unicul merit al acestor persoane în obţinerea job-ului e că se află într-o relaţie oarecare cu hamsterul cel influent şi că, în lipsa acestei legături, nu i-ar angaja nimeni, oricâtă comunicare, psihologie sau administraţie publică ar absolvi.
Fireşte că de aici reiese foarte uşor că facultatea urmată nu e cea de medicină, arhitectură, matematică, fizică, farmacie, IT sau telecomunicaţii, ci una care, în nomenclatorul joburilor, e un soi de placebo, nici nu te doare, nici nu-i simţi lipsa ca cetăţean dacă dispare, şi, în general, e folosită de către angajatori pentru a-i coopta în sânul lor pe cei care, sub titulaturi pompoase sau vagi, ar urma să desfăşoare la birouri aceleaşi task-uri pe care le-ar putea îndeplini şi o primată, dacă ar şti să scrie şi să citească. Şi să facă cafele.
Fireşte că asta nu ar fi o problemă dacă instituţiile statului (principalul angajator al acestor specimene) ar acorda unor astfel de diplome importanţa pe care o merită: niciuna. Dar statul – acolo unde vrea – dă bucăţilor astea de hârtie o valoare inexistentă, în baza lor angajând – fireşte, în urma unor examene foarte riguroase şi stricte, căci nu ne batem joc de banii contribuabilului – o duzină de nulităţi şi incompetenţi.
De fapt, asta e cel mai dureros, nu detaliul amuzant-bizar că douăzeci de milioane de români au o sută de milioane de diplome universitare, căci nimeni nu s-ar impacienta dacă diplomele şi le-ar băga fiecare în cufăr, iar cufărul l-ar vârî în dosul casei, în loc a căuta, prin intermediul lor să convingă statul – această entitate amorfă care absoarbe, cu inconştienţa cu care înghite vaca lucerna, un mare număr de oameni pe care nu îi vrea nimeni acolo unde primează valoarea şi expertiza – cât de indispensabili sunt ei/ele în instituţii cheie ale statului.
Fireşte, în spaţiul privat, aceştia poate sunt oameni okey, afli că sunt părinţi minunaţi şi ajută cerşetorii cu pet-uri pe care le pot recicla. Minunat. Enervant şi descurajant e, însă, asaltul continuu cu care caută să se infiltreze cu de-a sila într-un loc căruia nu îi aparţin, felul dezarmant în care se străduiesc (şi reuşesc) să fenteze sistemul pe care, în sinea lor, îl dispreţuiesc, dar de care au nevoie ca să se salveze din ratarea profesională la care, într-o proporţie semnificativă, singuri(e) au contribuit.
Asemenea angajaţi (şi cei care îi angajează) umilesc statul şi cetăţeanul plătitor de taxe, asemenea angajaţi, pe care-i bifezi la snop, sunt motivul pentru care, deşi instituţiile statului sunt supraaglomerate, nu sunt şi eficiente, asemenea angajaţi sunt sursa discordiilor din societate între bugetari şi privaţi, asemenea angajaţi (şi angajatorii lor) sunt motivul pentru care locuim într-o ţară coruptă fără corupţi.
Iar ei/ele ştiu lucrul acesta şi toată lumea din jurul lor o ştie. Şi noi toţi ne prefacem sau lăsăm ochii în jos când se întâmplă asemenea măgării fiindcă suntem sictiriţi, obosiţi şi, în bună măsură, resemnaţi.
Din fericire, există şi o soluţie la toate acestea.
Tik-Tok.
Fireşte, ce altceva?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ne place sau nu, oriunde în lume, sistemul de educație e legat de piața muncii. Necazul e că cele două paliere nu se deplasează cu aceeași viteză: în timp ce piața muncii se transformă pe zi ce trece, natura educației e lentă.
Nu sunt lucruri neanunțate. Cine a parcurs cu ani în urmă două cărți emblematice - ȘOCUL VIITORULUI și AL TREILEA VAL - a intuit aceste pericole. Din păcate la asta asistăm astăzi: un viitor care se desfășoară mult prea repede și la care nu ne putem adapta. Nu ne putem adapta educația, morala, concepțiile etc. Lumea Veche versus Lumea Nouă.