Fotoreportaj. „Gunoi faci, gunoi ești”

Un oraș, multe suflete, câteva caractere. Ideea asta cinică nu-ți dă pace după ce la tot pasul întâlnești semne ale nepăsării: gunoaiele.

 

(aici nu e clar dacă împrejmuit e copacul sau e gunoiul)

Au toate formele, mărimile si culorile, unele sunt ostentative, altele discrete, unele par veșnice, altele, trecătoare. Dar toate sunt ale noastre, parte din viețile noastre, sunt martori tăcuți ai peisajului nostru urban și au devenit, inevitabil, parte din identitatea noastră. 

E o chestiune de administrație publică sau e o problemă a fiecăruia dintre noi? Lipsa de eficiență a funcționarului public sau lipsa de educație ne-a adus aici? Sau poate amândouă...

Ironia face că unele gunoaie sunt ocolite chiar si de lucrătorii firmelor de salubrizare. Sunt tot de-ai noștri. Am pus lupul paznic la oi. Sau poate că unele gunoaie sunt specii protejate de lege. Pentru că nu-i exclus ca, făcând parte din cultura si tradițiile noastre de atâta vreme, ele să fi devenit obiect de patrimoniu.

Iar faptul că suntem printre ultimii din Europa la colectarea selectivă a deșeurilor e doar bomboana de pe colivă. Un moft.

Nu pot scăpa ochiului sensibil nici „oazele de verdeață”, din „specia” unor doze de bere, răsărite în mijlocul iernii, prin grija „ecologiștilor” de ocazie, semn că natura se încăpățânează să rămână vie.

Dacă lași orașul în urmă, povestea continuă. Pare că niciun loc de pe lume nu e atât de impresionant si impunător, încât să smulgă o tresărire de sensibilitate și respect până la ultimul om. Întotdeauna există câte unul pentru care reflexul primitiv e mai puternic decât buna-creștere.

Așa se face că pădurea de stejari seculari, un colț de rai pentru unii, pentru alții e doar un loc si o ocazie de a-și „marca teritoriul”. Nimic nu-i mișcă, nimic nu-i sperie, nimic nu-i scoate din ritualul lor rudimentar. Nici măcar panourile care amenință cu amenzile pentru nepăstrarea curățeniei.

Acestea sunt urmele mentalității unora dintre noi. E un capriciu respectul pentru natură, pentru semeni și pentru spațiul în care conviețuiești cu ceilalți.

Când reperele din propria ogradă sunt confuze, încerci să te uiti „peste gard”. Așa mi-am adus aminte de o plimbare acum ceva vreme la Paris, când întâmplarea a făcut să locuiesc într-un bloc modest, ale cărui holuri si liftul erau îmbrăcate în folie, lucru care m-a dus cu gândul că se află într-o binemeritată renovare. M-a amuțit lămurirea gazdei, care m-a asigurat că nicidecum nu e vorba de renovarea blocului, ci doar a unui apartament.

Dacă e să ne acomodăm cu fenomenul acesta, atunci poate ar trebui să-l integrăm cum se cuvine în cultura noastră, să-i dăm un sens, o semnificație socială. Să devină și gunoiul o „etichetă”, o dovadă a statutului. Cu cât aruncăm mai mult gunoi și mai de soi, cu atât să facem proba bunăstării, prosperității proprii, pe scurt, „a valorii” (virtute inegalabilă în popor). Să fim admirați sau invidiați nu numai pentru mașina sau inteligența, ci si pentru gunoiul nostru.

Nu știu de ce se întâmplă asta și nici ce-i de făcut. Mă întreb doar dacă există vreo speranță și de la cine poate veni ea. Școala, din păcate, doar informează, nu formează caractere.

În final, se potriveste o vorbă. Ea spune că ceea ce ești se va vedea în ceea ce faci. Așadar, gunoi faci, gunoi ești.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp