- Doctore, nu pricep de ce nu poți să accepți că a venit printre noi un sfânt.
- Ba pot, dar în breasla mea sfințenia rămâne, dacă rămâne, după ce am cercetat toate ungherele învelișului omenesc.
Starețul clătină din cap. Știa să recunoască semnele Domnului, și la străinul cel înalt ele erau vădite, aidoma stelelor pe cer. Ochii îi străluceau străinului cu o ardoare supraomenească pe chipul supt, parcă luminat pe dinăuntru. Pletele negre-albăstrui așteptau o coroană de spini pe fruntea înaltă, marmoreeană. Alăturarea lui de fețele pline de broboane albicioase și gâlme putrede ale celor ce locuiau la poalele muntelui era o priveliște de necrezut.
Ore în șir, străinul îmbrățișase și sărutase pe toți leproșii ce îi ieșiseră în cale. Nenorocitele făpturi rămâneau încremenite după atingerea Sfântului, apoi cădeau în genunchi și ridicau bolborosind ochii în sus. Singurele cuvinte pe care fusese auzit șoptindu-le erau o întrebare: „Oare nu toți oamenii sunt frați?”.
Vestea că un trimis al Domnului a venit să-i vindece se răspândise ca fulgerul în marea leprozerie. Ieșeau din spital și de prin toate colibele, într-o îmbulzeală care făcea aerul înecăcios de mirosul leprei. Așteptau răbdători strângerea la piept tămăduitoare a Vindecătorului cel Înalt. Chiar și pentru stareț, erau uluitor de mulți.
- Lepra ucide încet, spuse Doctorul ghicindu-i gândul.
Da, încet, în ani, chiar zeci de ani. Timp în care omul face dovada că se poate obișnui cu orice. Setea de viață a celor roși de rău e mai puternică decât a celor sănătoși. Se împerecheau peste tot leproși cu leproase, zi și noapte, pierzând uneori câte o bucată din trup fără să bage de seamă. Se nășteau astfel sumedenie de copii, îmbolnăviți îndată ce veneau pe lume.
După 5 ani, Doctorul nu mai avea nas și o ureche, dar încă păstra toate degetele de la mâini.
Când nu mai fu pe cine să ia în brațe, Sfântul îi nesocoti pe cei ce mai voiau încă o dată și o luă grăbit pe drumul de munte care ducea la nivelul următor al bolii. Se clătina pe picioare, istovit pesemne de risipa de viață dăruită. Din vale se auzea un vuiet vag și nori de praf acopereau drumurile către oraș. O fi o sărbătoare câmpenească, cugetă cu glas tare starețul.
- Oare nu toți oamenii sunt frați? răspunse șoptit Sfântul la sfatul Doctorului de a-și drămui puterile pentru a fi în stare să facă mai bine binele. Aproape nu deschidea gura când vorbea. Întorsese capul din ușa unui bordei în care se auzeau mugete nedeslușite – leproșii de aici nu mai aveau gâtlejuri. Starețul și Doctorul plecară ochii sub privirea arzând de febra sfântă a tânărului înfășurat în rasa cenușie de călugăr.
Sfântul intră în bordei. Doctorul păși în urma lui. După o vreme, Doctorul ieși, singur, năucit.
- Starețe, să faci așa ceva e peste poate, e dincolo de orice știință omenească. Ai dreptate, e un sfânt.
În vârful muntelui leproșilor stă singur negrul abisinian uriaș, pe care Mama Lepra l-a prefăcut într-un cadavru sfârtecat de șobolani și umflat de o ploaie sângerie. Care totuși umblă.
Sfântul este la capătul misiunii sale dumnezeiești: se îndreaptă cu brațele deschise, gata să se prăbușească, spre monstrul care-i paralizează de groază pe stareț și pe Doctor. Le vine să verse din pricina duhorii pe care o răspândește abisinianul.
Însă monstrul face câțiva pași în spate și scoate un răget înfiorător când Sfântul îi pune brațele pe umeri. Apoi, o ia la fugă.
- A spus ceva? întrebă starețul.
- Am deslușit un singur cuvânt, „negru”, răspunse Doctorul. Dar, ce-i asta?...
Întins pe spate, răstignit în cruce, cu pletele în iarbă, Sfântul nu mai șoptea, acum vorbea de-a binelea:
- O sărbătoare, da... Doctore, bunul meu Doctor, te recunosc. Când boala m-a lovit, tu ai fost acela care s-a apropiat... o, la zece pași depărtare, la zece pași numai, acoperit cu o mască rânjită și îmbibat cu miros de tămâie. Tu ești acela care a poruncit să fie bătută în cuie poarta mea. Dar ai uitat o fereastră... Tu ești acela care n-a mai lăsat nicio ființă să se apropie de casa mea... Tu ești acela care ai însemnat-o cu o cruce albă și care ai scris pe perte: „Dumnezeule, îndură-Te de noi!”.
- Dumnezeule, îndură-te de noi! repetă în șoaptă Doctorul.
- Lepra ucide încet, spuneai, Doctore?... Nimănui nu i-a fost milă de mine... Oare nu toți oamenii sunt frați?...
Apoi Sfântul căscă gura largă, lăsând să se vadă limba înnegrită și crăpată. Doctorul nu avea nevoie să-l despoaie ca să știe că era acoperit de tumori violacee, purulente, până subsuori. Abisinianul fugise, dar mirosul groaznic nu dispărea. Starețul își dădu seama că vine din vale, adus pe aripile grele ale Ciumei, Moartea Neagră năpădind Europa.
(text realizat prin rescrierea și montarea povestirii Le Saint énigmatique, de Pierre Boulle)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
