Gărâna Jazz Festival 2025, între Khmer și groove-ul contemporan: o cronică sub semnul lui Nils Petter Molvaer

Nils Petter Molvaer /. Foto Madalina Maier

Sunt câteva evenimente în spațiul cultural românesc care, prin istoria pe care o au, sunt repere intrate deja în patrimoniul afectiv și simbolic. Gărâna Jazz Festival e unul dintre ele, Astra Film Festival și TIFF sunt celelalte. Astra a trecut borna celor treizeci de ani de activitate, Gărâna tocmai și-a consumat ultima ediție cu cifra doi la nivelul zecilor, TIFF se apropie. Dintre acestea, TIFF e un festival din ce în ce mai glamour, unul care îmbină ideea de promovare a debutanților cinematografiei de autor – lucru care, programatic, l-ar apropia de aerul alternativ și discret al Astrei sau Gărânei. Dar, dincolo de această misiune asumată, TIFF a îmbrăcat, în timp, haine tot mai conformiste, devenind un eveniment social cu PR de top, construit să atragă atenția asupra propriei prezențe, nu doar asupra filmelor.

La nivel programatic și ca atmosferă rustic-montană, Gărâna rămâne un eveniment neafiliat marilor formule comerciale, neostentativ și, raportat la calitatea artiștilor care îi calcă pragul, de cel mai important nivel mondial ediție de ediție, mai ales de la intrarea României în UE, rămâne un festival uman. Încă există lucruri ce pot fi îmbunătățite, unele nu țin de organizatori în mod direct, mă voi opri asupra lor în finalul acestei relatări.

Dacă excludem neajunsurile legate de loc – a devenit destul de scump să vezi festivalul cu familia, în întregime, într-o cazare bună, mult mai scump decât costul abonamentului la festival (care e mai mult decât decent, sub 100 de euro accesul la evenimentele derulate în patru zile, care însumează douăzeci de reprezentații live, pe scena principală a festivalului sau în Biserica catolică din Văliug), inconvenientul legat de vreme, dacă plouă e – ca în natură – apă și noroi (spre deosebire de confortul unei săli de concert) – dar per total lucruri ce au devenit parte din istorie (la cazare există alternativa ieftină – cortul, la ploaie e drept că trebuie să te pregătești și să te călești) – Gărâna înseamnă calitate! Ceea ce promite anual acest festival e că, dacă îi calci pragul, ești pus în relație cu tot ce e mai important în jazzul contemporan, fie pe linie compozițională clasică, fie modernă sau experimentală. O parte dintre artiștii care lansează discuri semnificative în jazzul contemporan în anul anterior ediției de festival (mai ales la casele de discuri europene de top, cum sunt ECM sau ACT) vin la Gărâna Jazz. Fie că sunt artiști fie că sunt cele mai căutate trupe care sparg bariera consacrării (cum a fost focusul pe scena de jazz daneză din acest an), îi găsești acolo sau îi descoperi acolo.

*

Punctul de maximă importanță în acest festival, pentru mine, a fost cel reprezentat de prezența pe scenă a lui Nils Petter Molvaer. El este autorul unuia dintre cele mai importante discuri din jazzul contemporan, Khmer (1998), albumul său de debut ca artist solo. Există unele momente semnificative în istoria acestui gen muzical. Poate cel mai important moment în modernizarea posibilităților de expresie jazz este apariția lui Kind of Blue al lui Miles Davis. A realizat o schimbare de paradigmă în jazz, în care compoziția clasică bazată pe acorduri și teme a fost depășită în formule de improvizație specifice scărilor sonore modale. Jazzul modern va lucra pe coordonatele scrise de Miles Davis. În interiorul cărora, Nils Petter Molvaer, odată cu Khmer, produce o nouă actualizare. Una de atmosferă, ton și concepție fusion, în care tot ce era mai important pe scena muzicală a anilor 90 – muzica electronică, drum’n’bass în special, și rockul alternativ – sunt redimensionate într-un peisaj sonor contemplativ, meditativ și, finalmente, cathartic, prin care jazzul contemporan capătă o nouă imagine.

Nils Petter Molvaer /. Foto Madalina Maier

Leucocyte, un alt concept sonor experimental cu mult distors, ultimul disc al celor din Esbjorn Svensson Trio urma să apară în 2008, iar ceea ce eu consider a fi împlinirea tipului de compoziție pe care o deschide Khmer – anume Napoli’s Walls al lui Louis Sclavis – avea să apară în 2003. Sclavis reunește în jazz nu numai muzica electronică, sample-urile, ritmul rock, ci și opera buffă sau folclorul, reușind să armonizeze spații muzicale distante cultural, reușind să contureze unul dintre cele mai solide exerciții muzicale postmoderne (cu citate, ironii și reverențe sonore) din jazzul contemporan.

Molvaer și bandul său au urcat pe scenă în jurul orei 22, trompetistul a remarcat la microfon frigul deja instalat (ceea ce e ușor comic odată ce vine de la un norvegian), a reglat puțin relația dintre cele două microfoane legate de instrumentul său (unul prelua notele sale ca atare, unul era folosit pentru a crea – prin procesor de sunet și calculator – efecte în direct) și a lansat primele note în atmosferă. O reinterpretare a lui Khmer aproape treizeci de ani după lansare, cu o parte dintre oamenii importanți cu care a lucrat atunci (Eivin Aarset la chitară electrică, Rune Arnesen la tobe) și cu personalități din jazz, cum e Jan Bang pe zona de electronică, live sampling.

Reinterpretarea live a lui Khmer a fost un moment de intensitate controlată, construit în jurul unei trompete care pare să-și fi clarificat, în timp, înclinațiile orientale. Dacă în albumul original direcția era sugerată – imersată în textura de electronică ambientală și percuție – în această variantă scenică, linia melodică a instrumentului pare mai limpede plasată pe registre modale orientale, dar fără să piardă contactul cu densitatea unui peisaj sonor contemporan. Sub această trompetă s-a desfășurat un fundal de jazz actual, sofisticat, în care secvențele de drum’n’bass sau glitch nu erau doar un suport ritmic, ci un exercițiu muzical intelectual, perfect calibrat între tensiune și repetiție. A fost genul de performance în care groove-ul nu invită neapărat la dans, ci la ascultare activă, care vizează mintea și, prin ea, corpul.

Bisul a fost monumental, un vârtej sonor care a îmbrățișat eliberator tot ce a reușit să strângă mai nobil muzica ultimelor decenii – de la Radiohead la Sclavis și, de ce nu, tocmai la Aarset, Bang și Molvaer.

*

Trupa care a animat Gărâna în cel mai înalt grad a venit din Danemarca. Trei tineri recent lansați pe scena internațională, reuniți sub numele Smag På Dig Selv. Albert Holberg la tobe, Thorbjorn Ollgaard la saxofon bas și saxofon bariton, Liver Lauridsen la saxofon tenor. Muzica lor e ritmată (saxofonul bas și tobele țin ritmul, uneori thrash metal) și oferă loc de ieșire la rampă saxofonului tenor care dă impresia că execută solouri de chitară (spre deosebire de modul în care întâlnești saxofonul în jazz, de la Sonny Rollins la Jan Garbarek)... numeroase momente în care cele două saxofoane cântă în riff-uri, cu siguranță am auzit un fel de One de la Metallica, un fel de Rammstein. Ar putea fi anul viitor la Electric Castle sau la Untold, unde ar găsi publicul care să le înțeleagă virtuozitatea pop-rock (jazz fiind mai degrabă fondul instrumental și transpunerea muzicală aferentă) și să le îmbrățișeze mai lesne teribilismul. A fost impresionantă capacitatea lor de a mobiliza publicul – iar cel care s-a simțit un pic prea jazz-conservator a plecat, – bucuria de a fi pe scenă (ușor teatrală, e drept), autentic mesajul anti-Trump, pro-Gaza.

*

Organizarea a lăsat puțin de dorit la capitolul cel mai important pentru un astfel de eveniment – sunetul. La unele recitaluri, cele monoinstrumentale sau fără o aglomerare sonoră complexă, sonorizarea a făcut față. În cazul muzicii mai dense, cum a fost cazul lui Molvaer, problemele au fost clare pe joase. Groove-ul electronic și liniile de bas s-au suprapus într-un registru sonor confuz, în care sistemul de sunet a început să „falsifice” relația dintre straturi: în loc să susțină profunzimea și definiția joaselor, totul a căpătat o textură înfundată, lipsită de claritate. A fost genul de situație în care un concert cerebral, construit pe detalii, cu un puls adânc, pierde din impact pentru că infrastructura tehnică nu e la același nivel cu muzica.

*

Prima dată am fost la Gărâna în 2007. În 2025, trebuie să spun că zona cu mâncare din incinta festivalului – deși nu e coordonată direct de organizatori, ci ține mai degrabă de parteneriatul cu afacerea locală ce vine la pachet cu locul – nu pare să se fi cizelat semnificativ. E adevărat, atmosfera de târg câmpenesc s-a mai atenuat după mutarea, cu ani în urmă, a grătarelor în spatele spațiului de concert. Oferta s-a diversificat puțin, dar nu mai mult decât ar fi făcut-o oricum, în două decenii de târguri. Rămâne însă un dezechilibru constant între preț și calitate: cartofi congelați aruncați în friteuză, cărnuri entry-level la grătar, gogoși cu ciocolată – toate la prețuri semnificativ mai mari decât cele practicate în fast-food-uri uzuale, dar fără niciun salt calitativ. E loc, deci, pentru mai mult rafinament. Sau, cel puțin, pentru o formă de coerență între pretenție și conținut.

*

Anul viitor Gărâna Jazz Festival ajunge la ediția cu numărul 30!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp