Am coborât dintr-un tren, ca să urc în altul, la Verești. Trenul de Iași, în care trebuie să mă urc, are întârziere. Așa cum are întotdeauna, cu rare excepții. Gara asta e murdară și câinii de pe aici mai latră, fugind, după câte o locomotivă. Copiii plâng. Părinții sunt obosiți. S-a lăsat frigul, dar nu și liniștea.
Mai încolo, un ou de rândunică a căzut din cuib și s-a sfărâmat de pământ cu tot cu puiul care-ar fi trebuit să iasă, cândva, din el. Gara asta, mai ales astăzi, se simte ca România. Aș spune c-ar putea fi o radiografie destul de exactă, în mod ironic. O radiografie lipsită de speranță, chiar dacă, odată și-odată, trenul fiecăruia va sosi. Mai devreme sau mai târziu.
Trenul României mai vine? A trecut? L-am pierdut? A deraiat de pe șine? Sau doar întârzie de atât de mult timp încât am uitat că-l mai așteptăm? Pare prea târziu pentru el, așa cum se simte a fi dintotdeauna. Pe cine acuzăm, pe cine scuzăm și pe cine mai putem ierta pentru asta?
Mi-a venit în playlist-ul din căști o melodie pe care n-am mai auzit-o de demult. Dacă nu mă înșel, o ascultau bunicii mei în copilărie, de pe CD-ul cu Doina și Ion Aldea Teodorovici.
„Vrem să trăim sub stea albastră, / Cum inimii îi place, latinei inimi cum îi place.” Și acum vrem. Dar se mai poate? Se mai poate să fim lăsați în legea noastră?
Cred, dacă nu mă înșel, că melodia e compusă pe versurile lui Grigore Vieru, scrise în efervescența pro-latină, pro-românească din anii '80, pe când Republica Moldova se zbătea pentru identitate și pentru a ieși de sub controlul sovietic. În cinci ani, sunt sigură că ceea ce scriu acum ar fi deja greșit. Istoria populară se rescrie în direct. Rușii n-au fost, de fapt, niciodată răi. Nici pentru noi, nici pentru românii de peste Prut.
(O notă pentru mine: să verific, în cinci ani, dacă textul ăsta a fost pus pe lista neagră, alături de numele meu.)
Două fetițe se joacă, lângă mine, cu păpușile:
– Câți ani ai? întreabă o păpușă pe alta.
– Sunt bătrână, uite, parcă am riduri.
– Păăăi... la câți ani începi să ai așa ceva?
Pauză de gândire între fetițe și între păpuși.
– Să zicem că am douăzeci și doi.
– Mda, ești cam bătrână. La douăzeci și doi de ani poți totuși să mai faci multe lucruri.
– Cum ar fi?
– Păi... cred că să ai o casă, să faci copii, să pornești aragazul... sau să pleci din țară.
– În vacanță?!
Cealaltă ridică din umeri.
Îmi vine și mie să fac la fel – să ridic din umeri. Poate fiindcă am aceeași vârstă cu păpușa respectivă și, în perspectiva lor, am libertatea de a alege din niște alternative solide: să am o casă, să fac copiii, să pornesc aragazul... sau să plec din țară.
Asta îmi spune toată lumea de la o vreme. Dacă ar fi să aleg motivul pentru care mai stau, e unul simplu: nu știu să iubesc decât în limba română.
Nu m-a învățat nimeni altfel și nici mai târziu nu m-a prevenit cineva – dacă mă trăgea cineva de mânecă, poate că aș fi învățat eu singură. Sunt suficient de autodidactă.
Acum, totuși, ce să mai fac?
Iubirea n-are alfabet și dicționar. Țara asta e locul unde m-am născut, unde s-au creionat primele povești, unde am râs și am plâns și am vorbit primele mele cuvinte. Unde să iau cu mine tot ceea ce sunt?
Îmi pare rău, mamă. Nu știu să iubesc decât în limba română.
P.S. Trenul a venit. Pe peron, una dintre fetițele cu păpuși i-a spus cățelului de lângă ea, simplu: "gata, ham-ham, ți-am dat tot ce am avut, dar acum s-a terminat". Fetița a rămas cu mult mai tristă decât cățelul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.