Roman-foileton
Deschid astăzi un ciclu de înfățișări în cuvinte și imagini ce s-ar numi, ca în presa de altădată, foileton. Intersecții cu oameni pe care nu-i uit, și de care cred că nu e rău să vorbesc cititorilor zilei de azi.
Pe lângă fotografii, vor fi reproduse și dedicații de pe cărți primite de subsemnatul de-a lungul vremii. O fac pentru că nu consider confidențială dedicația, ba chiar cred că e vorba de o subspecie literară. Ea este o adăugire la textul cărții, obiect public, pe care este scrisă. În plus, iau dedicația ca pe o asigurare din partea autorului că nu se va supăra dacă voi reproduce un fragment din cartea sa pe care îl iubesc.
Dacă vreți, ce urmează s-ar putea numi chiar roman-foileton.
Aerul lui Doinaș
L-am întâlnit pentru ultima oară pe Ștefan Augustin Doinaș în fața Institutului Cultural Român din Aleea Alexandru.
Eu plecam, el venea. Pallida mors îi bătuse în poartă și era deja înăuntru. Străvezia moarte, cu pas nepăsător...
Nu mai găsesc în memorie aproape nimic din cuvintele schimbate atunci. Dar amintirea aerului pe care îl avea Doinaș e la fel de puternică și astăzi.
Știam amândoi că mai are puțin de trăit. Și totuși, nu citeam pe chipul lui ars de boală nici umbră de crispare sau teamă. Era liniștit ca o piatră în soare sau în ninsoare. Privirea prin ochelari părea a unui medic, nu a unui bolnav. El ținea bastonul să nu cadă, nu bastonul pe el.
Pe măsură ce îl ascultam, mă cuprindea un sentiment straniu – că lui Doinaș îi e milă de mine. Că încearcă, sub vorbele fără nimic teribil, să îmi transmită un avertisment, pe care nu-l putea rosti direct, căci ne-or fi ascultat urechi nevăzute. Că mă așteaptă ceva greu, grav. Pe mine, cel ce urma să trăiască.
Acum, cred că era o fantasmă a minții mele consternate de nepăsarea poetului. Pallida mors, cu pas nepăsător...
La despărțire mi-a pus mâna pe umăr și a ținut-o acolo câteva clipe.
Când a ajuns public faptul că Ștefan Augustin Doinaș îl turnase la Securitate pe Adrian Păunescu, care Adrian Păunescu, împreună cu frățânele său CV Tudor, se conforta prin Parlamentul României, am rupt în direct, în fața lui Mircea Dinescu, membru în Colegiul CNSAS, actul prin care nobila instituțiune certifica faptul că nu colaborasem cu Securitatea. Dinescu s-a bosumflat, că îi desconsideram cinovnicia: „Ai rupt un document oficial, te patetizezi”. Am precizat că, dacă așa înțelege să funcționeze CNSAS, refuz să fiu coleg întru neturnătorie cu A. Păunescu și CV Tudor, prefer să fiu suspect de turnătorie alături de Doinaş.
Soţia lui, Irinel Liciu, marea balerină, s-a sinucis curat, cu somnifere, la o zi după moartea lui. Fosta tânără pe atunci jurnalistă Cristina Modreanu a făcut o știre scurtă, relatativă. M-am dus peste ea în biroul departamentului Cultură și am mârâit: „Ce-i asta, Cristinico? Cotele apelor Dunării, Calafat, gheață la mal, s-a garat și va pleca de la linia trei? Așa vrei tu să ții cititorii?”.
Mă privea nedumerită, ba chiar ușor ofensată: „E o chestiune intimă. Nu cred că trebuie să dăm amănunte”.
„Păi, să nu dăm! Să nu dăm amănunte, mama lor de amănunte, să dăm o poveste, Cristina! Ia-o de când s-au cunoscut, el și Irinel, descrie povestea lor de amor de peste 4 decenii, cum a trăit pe spinarea ei după ce a ieșit din pușcărie, vreau tipul de somnifer, vreau ultimele cuvinte lăsate de ea pe hârtie, la un moment dat au fost gata să divorțeze, bagă și asta!... Să lase lumea lacrima pe hârtie!”.
Încet, nedumerirea se transforma pe fața ei într-un amestec de groază și scârbă.
Existența plană
de Ștefan Augustin Doinaș
Raportul Inspectorului General cu Problemele Spațiului – un domn foarte distins care, în orele libere, scria versuri și picta – se încheia cu următoarele paragrafe: «Cheia acestei probleme se află, indiscutabil, în ceea ce noi numim orizontul celei de a treia dimensiuni. O mulțime de neajunsuri grave, unele dăinuind încă din Antichitate, ar putea fi definitiv stârpite dacă oamenii ar accepta să ducă o existență plană.
Personal, propunem următoarea soluție.
Toți indivizii, fără deosebire de rubedenii și adâncime, să fie recondiționați cu ajutorul Tăvălugului. După ce uriașe cilindre de metal sau beton – din lână, pentru femei – vor fi trecut solemn, inclusiv peste cei ce le conduc, echipe speciale de girafe dresate vor trebui să ridice de pe trotuare siluetele umane și să le învețe din nou să umble.
Cei ce se vor dovedi că suferă de peripatetism întârziat, sau de orice altă carență a simțului deambulatoriu, să fie purtați în buzunare de către canguri naționali. Vor exista, firește, și deșeuri: utilizarea lor, ca panouri menite să înlocuiască în piețe statuile grosolane și conservatoare, n-ar fi decât o problemă pendinte a organelor locale.
Imaginați-vă ce puțin spațiu de locuit ne-ar trebui! Cât de mulți am putea să trecem, simultan, cot la cot, prin Cheile Turzii!
O nouă tehnică plastică, bazată exclusiv pe expresivitatea profilului, ar revoluționa estetica învechită a portretului. Expresia «a strânge cu ușa» ar dispărea din limbajul moraliștilor. Datorită unei noi repartizări a câmpurilor vizuale, dreapta n-ar mai ști, în fine, ce face stânga.
Scriitorii cu vocație curtenească ar putea să fie cumpărați, de către regii în exil cu dare de mână, o dată cu propria lor Capodoperă. Între pagina 2 și pagina 3, aceasta și-ar conține Autorul, în toată strălucirea genialității lui, sub forma unei foi de sugativă roz (pentru poeți) sau verde (pentru prozatori). Etc., etc.
La marile sărbători naționale, cetățenilor merituoși li s-ar permite dublarea – ba chiar triplarea – cartonului anatomic, în funcție de titlurile obținute, pentru a li se crea o morală a volumului, precum acelor păsări de hârtie colorată, aduse din China, care-și pot rotunji trupul desfăcându-se ca o armonică.»
Raportul se încheia, triumfal, cu aceste două versuri memorabile:
«Iubitele ne-ar aștepta în gară
Subțiri ca o foiță de țigară.»
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
