Ion Stratan juca tenis. O minunăție de poet care să joace atât de bine tenis!... Dar chiar și în timpul unui schimb de mingi lung și îndârjit, chipul lui rămânea imobil, nestrăbătut de vreo expresie, ca și cum trupul ar fi transportat un cap lipit dintr-o poză veche, alb-negru. Mie mi se părea că purta mereu o pecete de tristețe.
Mi se părea mie. Căci Nino avea un umor nebun, și în română („care eu la fisc, fix nu se merită să mă risc”), și în franceză („ses ailes de mitterrand l'empêchent de georgemarchais”, bodleriza la adresa stângii). Avea și o poezie care se chema „la patruzeci zero, în setul trei”. Avea mai multe poezii poetul Ion Stratan, dar mult mai puține decât ar fi fost să fie.
El s-a născut pe unu octombrie, cu un an înaintea mea, și a murit la ani cincizeci și nouăsprezece zile. Cum a trecut dincolo? Înspăimântător, înmărmuritor, ca în versurile lui „Animalele se țin de priviri/Cum se ține steaua de cer/Și cum se ține corpul de căldura/lui, în promoroacă și ger”, inima lui Nino s-a ținut de cuțit.
Această carte subțire ca o aripă, Nino mi-a dăruit-o lux într-o seară din care s-a scurs tot timpul.
ipostas
nu sînt mai mult decît inima mea
cea făcută să bată, cea făcută să stea
nu sînt mai mult decît jugulara
aia de-nghite un măr toată seara
nu sînt mai mult decît creierul meu
cel ce arde lichid rahidian pentru zeu
abătut peste țiglele Betleemului, grele
iscate de pămîntul morții mele
in hoc signo vinces
Bradul s-a scuturat și a rămas cruce
Nu ai de unde veni, nu ai unde te duce
Muntele s-a cutremurat și a rămas cruce
Nu ai unde pleca, nu ai unde te duce
Steaua s-a luminat și a rămas cruce
Nu ai unde pleca, nu ai unde te duce
Unu s-a mărit și s-a făcut cruce
Pe partea întunecată a zarului
Atunci m-am trezit transpirat și strigînd
Că am dat prea mult
Cezarului
scut spart
Înainte de trup, înainte de ochi
E odihna
Înainte de moarte și puțin
după asta e tihna
Spune ceva, Cuvînt fără de scăzămînt
-Sînt
-Ești foc, ești lumină, cunoaștere?
-Sînt naștere
Ești un plop, ești gîndac?
-Lasă-mă să tac. Te rog.
poem
Să nu ne mai naști, mamă
Să nu ne mai naști
Lasă-ne increați
Și caști
Pe mine, care am murdărit
iarna, creînd zăpadă
Și pe ea, pe care o fac să sufere
Fiindcă poate s-o vadă
cădere
Sufletul meu s-a rostogolit la picioarele
celor trei Grații
luați-l, legați-l
lumea mea se rostogolește peste mine
cel ce-o păzeam de ani, de albine
inima mea e un măr căzut în Grădină
cine-i de vină, cine-i de vină
trupul meu e un sîmbure mai mare decît fructul,
decît inima mea
mîncat dinlăuntru
atlas
Și pămîntul cine îl ține?
Pe el, care ne duce precum
o cămilă
De el, însetatul și lovitul
cu pașii
Cui i se face sete și milă
Animalele se țin de priviri
Cum se ține steaua de cer
Și cum se ține corpul de căldura
lui, în promoroacă și ger
Cu fiecare rostire ne despărțim
de Cuvînt
Și-l sărutăm la plecare, vorbindu-l
Îl mai vezi o secundă peste case plutind
Ca dorul, ca norul, ca jindul
am văzut
Vulture, am văzut Tronul gol
Degeaba hoitului meu dai ocol
Am văzut Tronul mare, cel sfînt
Ascultă, Leule, cuvînt!
Marele Tron L-am văzut
Taure, mă asculți, ai tăcut?
Am văzut cu ochii tăria
Și-am ascultat cîntînd pe Maria
Sînt singur ca un condamnat
Dar l-am văzut, Apropiat
Era de aur, cu cinci heruvi
Lîngă picioare, soare, hulubi
Și îngerii simpli, Pantocrator
Ședea pe tronul ce de-asta-i gol
finis
Am simțit natura cum mă întrece
În ritmicitate, melodii, Trecere
Din înterregnuri spre Petrecerea
ultimului gînd dintre cei vii
Gîndurile adunate, toate
umplu numai torsul unui
trup
Cu aviditatea împăcării
pe acesta de la mîini
îl rup
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
