România ar trebui să aibă o strategie națională de comunicare cu pacienții de orice vârstă și rudele lor. „Este inacceptabilă după orice standarde situația de astăzi din spitalele din România, în care mai mulți medici se află în aceeași încăpere mică împreună cu mai mulți pacienți în stadii diferite ale bolii și încearcă să comunice", spune Dr. Rubén Bild, psihanalist specializat în îngrijiri paliative. Directorul Centrului de Acompaniament Creativ din Valencia (Spania) este de părere că o strategie în domeniul comunicării cu pacienții trebuie să fie o prioritate pentru autoritățile din sănătate, indiferent de țară. „Nu vă ascundeți în spatele unui birou. Lăsați spațiul deschis, pentru a facilita comunicarea", este una din cele mai importante reguli în relația cu pacienții, este de părere Rubén Bild. Cât de departe este sistemul medical românesc de standardele străine, cum ar trebui să arate o sesiune de comunicare medic-pacient, aflați din interviul de mai jos, cu Dr. Rubén Bild pentru Republica.
România are punctele sale extrem de slabe când vine vorba de comunicarea dintre medici și pacienți. În general, pacienții se plâng că nimeni nu le explică ce nu este în regulă, foarte puțini sunt îndrumați spre o a doua opinie și chiar mai puțini beneficiază de asistență psihologică. Ce știți despre această situație din România și care sunt mesajele dvs. pentru medicii noștri?
Noi am lucrat cu medici din România care sunt dispuși să-și perfecționeze abilitățile de comunicare. Am cunoscut două grupuri de 60 de specialiști și am văzut că aceștia sunt curajoși și deschiși la schimbare. Desigur, există mulți alții care n-ar dori să ia parte vreodată la un atelier experiențial și care ar putea avea altă atitudine. Mesajul nostru este clar: pentru a fi un specialist eficient, trebuie să ai abilitățile necesare să comunici diagnosticul și prognosticul unei boli într-un limbaj simplu, asigurându-te că pacientul primește toate răspunsurile care-l vor ajuta să înțeleagă situația. Medicii nu trebuie să evite întrebările dificile, precum: Am să mor? Ce se va întâmpla cu mine? Aș putea să primesc o a doua opinie? Aceste întrebări le provoacă anxietate cadrelor medicale, care nu dețin tehnicile necesare pentru a aborda conversațiile cu o atitudine sensibilă și de susținere. Adeseori, medicii se simt jigniți când pacientul dorește o a doua opinie, deoarece consideră că nu are încredere în ei. A doua opinie medicală este un drept al pacientului, iar doctorii trebuie să înțeleagă acest lucru (Foto: Dr. Rubén Bild, Directorul Centrului de Acompaniament Creativ din Valencia).
Ar trebui ca România să aibă o strategie națională pentru a îmbunătăți comunicarea cu pacienții? Cum ar fi bine să arate această strategie? Ce am putea face?
Credem că o strategie în domeniul comunicării cu pacienții oncologici trebuie să fie o prioritate pentru autoritățile din Sănătate. Într-un stat de drept, pacienților trebuie să li se ofere garanția că îngrijirile nu se vor concentra doar asupra trupului, ci și asupra aspectelor emoționale și spirituale. Pentru început, este important să existe o instruire continuă a cadrelor medicale (medici, asistente, asistenți sociali, psihologi). Aceasta trebuie să fie comprehensivă, adică practică și teoretică în același timp. Strategia poate fi stabilită ulterior, când specialiștii vor putea răspunde celor mai multe cerințe ale bolnavilor de cancer (controlul simptomelor, suportul emoțional și îngrijirile paliative). O strategie trebuie să ia în calcul întotdeauna aspectele socioeconomice ale țării și caracteristicile sale culturale.
Pacienții care suferă de boli grave, cum ar fi cancer (fie ei adulți sau copii) au o situație specială. Cât de importantă este comunicarea dintre pacienți, familiile lor și medici pentru succesul tratamentului?
Dacă scopul nostru este să ajutăm pacienții de orice vârste și familiile lor, este esențial să stabilim o comunicare fluidă. La fel ca o tumoare, comunicarea poate fi benignă sau malignă. Ea poate fi chiar invazivă, iar efectul unei proaste comunicări cu pacientul poate provoca metastaze în cadrul familiei. Un lucru important de luat în calcul este nevoia de a distinge clar între interacțiunile sociale și cele profesionale. O interacțiune profesională adecvată necesită mai mult decât compasiune și bunăvoință; este nevoie de abilități și de experiență în a purta conversații semnificative cu pacienții și familiile lor. Comunicăm verbal, prin intermediul cuvintelor, și nonverbal, prin limbajul trupului, îmbrăcăminte, postură și expresii faciale.
Dorința noastră este să ne asigurăm că orice interacțiune verbală cu un bolnav (adult sau copil) este o conversație). Trebuie să evităm să-i interogăm pe ceilalți sau să le adresăm multe întrebări. Orice discuție are nevoie de timp și de un spațiu privat adecvat. Este inacceptabilă după orice standarde situația de astăzi din spitalele din România, în care mai mulți medici se află în aceeași încăpere mică împreună cu mai mulți pacienți în stadii diferite ale bolii și încearcă să comunice. Este o sarcină imposibilă, care produce frustrare și nesiguranță atât în rândul medicilor, cât și în cel al pacienților.
Cât de importantă este comunicarea dintre medic și pacient? Care este cel mai bun mod de a aborda pacientul și familia acestuia atunci când veștile sunt proaste, când acești află diagnostice grave sau că au boli dificil de tratat?
Comunicarea dintre medici, pacienți și familii este fundamentală pentru a crea încredere și înțelegere reciprocă. Pe lângă problemele tehnice, medicii trebuie să creeze o conexiune emoțională pentru a putea înfrunta împreună cu pacientul situațiile dificile legate de prognosticul bolii, opțiunile de tratament etc. Atunci când cineva este diagnosticat cu o boală gravă, acest lucru îi perturbă universul intern și, de multe ori, pacientul se simte nesigur și vulnerabil. Încă de la începutul bolii, medicii încearcă să creeze un parteneriat în care împărtășirea unor vești proaste, deși este un moment stresant, poate contribui la construirea unei legături demne de încredere care-l va ajuta pe pacient să se simtă îndrumat și susținut pe parcursul bolii. Iată câteva recomandări practice:
- Țineți conversația într-un spațiu privat, unde medicul nu va fi întrerupt.
- Alocați suficient timp (aproximativ 30 de minute).
- Nu vă ascundeți în spatele unui birou. Lăsați spațiul deschis, pentru a facilita comunicarea.
- Nu oferiți toate informațiile într-o singură sesiune (încercați să vă întâlniți de două ori în aceeași săptămână). Astfel, pacientul va avea timp să „digere” și să proceseze veștile rele.
- Împărtășiți informațiile utilizând ceea ce noi numim „adevăr cumulativ”. Este esențial să-i spuneți pacientului adevărul, dar el trebuie să fie sincronizat cu ceasul intern al pacientului.
Pe o scară de la 1 la 5, cât de importantă este discuția cu pacientul și cu familia?
Comunicarea trece dincolo de orice scară, deoarece este o nevoie vitală a ființei umane. Calitatea acesteia determină cum va suporta persoana în cauză tratamentele și prognosticul bolii. Un diagnostic de cancer este un moment de criză, în care oricine se poate simți vulnerabil. Pacientul trece prin momente de teamă, furie, confuzie și tristețe. Capacitatea de a înțelege informațiile oferite de medici se diminuează, deoarece individul oscilează între a accepta boala și a nega realitatea dureroasă prezentată. Luând aceste lucruri în considerare, medicii trebuie să fie suficient de sensibili și să dezvolte o atitudine plină de compasiune, care va facilita o discuție deschisă. Dacă echipa medicală reușește să creeze o atmosferă ce conferă încredere, familiile și pacienții vor putea să vorbească despre îndoielile lor și să-și împărtășească îngrijorările. Cadrele medicale trebuie să încurajeze discuțiile deschise.
Atunci când este posibil, familiile trebuie implicate, pentru a evita neînțelegerile și aparența unei conspirații tăcute, în care pacienții spun „Știu că am o boală gravă, dar vă rog să nu le spuneți rudelor mele, deoarece nu vor putea suporta vestea”, iar familia spune „Înțelegem că prognosticul mamei noastre nu este bun, dar nu-i spuneți, deoarece își va pierde speranța”. Acesta este un raționament greșit, deoarece există suficiente dovezi științifice care arată că pacientul se adaptează și suportă mai bine tratamentul dacă este conștient de natura bolii.
Am discutat doar despre pacienți. De partea cealaltă a relației, cât de important este ca medicii să-și controleze emoțiile, să fie optimiști, dar sinceri cu pacienții, să obțină rezultate și satisfacție profesională?
Conștientizarea emoțională le va permite medicilor să-și exprime sentimentele în măsura potrivită, nici prea puțin, dar nici prea mult. Nu se pune problema să-și reprime emoțiile, deoarece tocmai împărtășirea cu pacientul a unui moment de tristețe este cea care-l face pe medic să pară uman și înțelegător. Afișarea unei măști neutre, reci și distante nu va permite crearea parteneriatului necesar între medic și pacient.
Contactul permanent cu boala și moartea are un impact asupra echipei medicale, care suportă o povară emoțională semnificativă și poate plăti un preț personal ridicat. Specialiștii neglijează de multe ori să aibă grijă de ei înșiși. În general, atunci când intervin și se ocupă de nevoile celorlalți, își lasă propriile nevoi la urmă și, ca urmare, ajung la epuizare și, în final, la surmenaj. În mod ciudat, persoana surmenată adeseori nu recunoaște singură acest lucru, neagă existența stării și se distanțează chiar mai mult de propriile sentimente și nevoi. Grija de sine este absolut esențială pentru a susține satisfacția profesională și o atitudine pozitivă la locul de muncă. Aceasta necesită ca persoana în cauză să manifeste dragoste, stimă de sine, acceptarea propriei imagini, flexibilitate, simțul umorului, compasiune și să aibă o minte mereu pregătită de noi provocări.
Până acum Asociația Dăruiește Viață a organizat două cursuri de comunicare cu Ruben Bild și Ivan Gomez, pentru medicii oncologi și asistentele medicale: în iunie 2016 și în ianuarie 2017.
Prof. Dr. Ruben Bild și Ivan Gomez (psiholog și terapeut) au venit în România la invitația Asociației Dăruiește viață, pentru Workshop-ul Making Bridges: From Solitude to Partnership. Acesta face parte dintr-un program mai amplu al organizației, Healthcare: Human to Human. 30 de medici oncologi, chirurgi și asistente medicale din București, Constanța, Brașov și Timișoara au participat la cursuri. Cursul a constat în exerciții și abordări directe ale diferitor situații reale pe care le întâmpină medicul în interacțiunea cu pacientul sau cu familia acestuia, detalii despre cum să anticipeze mai bine necesitățile pacientului și să folosească mai eficient timpul limitat pe care îl are la dispoziție pentru a detalia un diagnostic. Scopul acestui curs a fost de a sublinia rolul important pe care îl au comunicarea și empatia în procesul de tratament al unei afecțiuni grave.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Daca ma gandesc bine, toti (pacienti, medici, ne-pacienti, ne-medici) ar trebui sa invete cate ceva din arta comunicarii, pentru ca ce se intampla intre medic si pacient nu pare altceva decat un model care se repeta si la televizor, si pe strada, si in Parlament.
Se remarcă în primul rând o slabă pregătire a medicilor în cunoașterea tulburărilor/ bolilor psihiatrice, astfel încât nu reacționează competent în fața pacienților care au și un asemenea tratament; pe de altă parte, există medici de familie care preferă să recomande tratamente psihiatrice, în loc să-și îndrume respectivii pacienți la psiholog ori la psihiatru.
Dacă asemenea aspecte este de sperat că se pot îmbunătăți, eventual introducând cunoștințe de psihologie/ psihiatrie în pregătirea viitorilor medici, comportamentul acestora față de pacienți, ținând tot de domeniul psihologiei, este foarte în urmă!
Compasiunii și artei comunicării unui diagnostic problematic îi țin loc graba, dezinteresul și lipsa explicației inteligibile.