Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Într-un weekend am simțit cum, în mod ciudat, dansul printre mii de necunoscuți de la un festival te poate aduce mai aproape de tine decât orice liniște controlată

untold 2025

Foto Facebook Untold

Nu eram fan Robbie Williams. Nici pe departe. Îl percepeam ca pe un artist simpatic, cu ceva carismă și un trecut glorios în boyband-uri, dar cam atât. Și totuși, într-o seară de vară din 2019, pe un stadion care vibra în toate frecvențele posibile, m-am trezit prins între oameni care cântau cu mâinile spre cer, în timp ce el – acest entertainer care nici măcar nu-mi era pe listă – vorbea despre dragoste, despre vulnerabilitate. Am râs, am tăcut și apoi am simțit cum ceva din mine cedează. Nu a fost despre muzică. A fost despre ceva mai adânc: despre emoția pe care nu o aștepți, dar care te prinde nepregătit și îți spune, fără ocolișuri, că ești viu și, mai ales, om.

Atunci mi-am dat seama că nu trebuie să fii fan ca să fii atins. Nu trebuie să îți placă un artist ca să-l lași să te surprindă. Pentru că unele experiențe nu se consumă cu gusturile tale de zi cu zi, ci cu partea din tine care nu cere permisiunea raționalului. Și poate tocmai de asta mergem la festivaluri: ca să ne lăsăm surprinși de propriile noastre trăiri, în contexte în care viața nu mai funcționează după algoritmi, ci după emoție brută.

Mi-e foarte clar acum, privind în urmă: marile spectacole nu sunt despre hituri sau despre „cine e cap de afiș”. Sunt despre cum se simte un om când e prins între alți oameni și lasă jos măștile, măcar pentru câteva ore. Sunt despre acel moment în care îți dai voie să nu mai fii „angajatul din HR”, „psihologul”, „fiul cu griji”, „adultul funcțional”. Devii, pur și simplu, o versiune mai autentică, mai simplă, mai conectată cu alții. E un spațiu în care te poți mira de tine însuți. Și cât de rar ni se mai întâmplă asta?

Unul dintre cele mai puternice momente pe care le-am trăit la un festival a fost tot atunci, în 2019, când Martin Garrix – DJ-ul numărul 1 la nivel mondial – a pus „High on Life”. Melodia a început ușor, aproape șoptit, iar dintr-odată, întreaga masă de oameni a început să cânte versurile în același timp. Unii plângeau, alții râdeau, alții se îmbrățișau fără să le pese cine vede sau măcar că ar fi cu necunoscuți în preajma. Era o energie care nu poate fi reprodusă în cuvinte sau în stories de Instagram. Era, poate, una dintre cele mai pure forme de conectare emoțională pe care le-am simțit vreodată. Și nu, nu era alcoolul, nici extazul dat de lumini sau decibelii din boxe. Era… altceva. O stare de prezență și apartenență care te rupe din ritmul cotidian și te învață, fără teorii motivaționale, că viața e mai suportabilă când e trăită împreună.

Am înțeles atunci că festivalurile sunt, într-un fel, noile ritualuri de trib modern. Ne adunăm la ele ca să ne curățăm de oboseală, de singurătate, de rigiditate. Ne încărcăm cu dopamină și serotonină, da, dar ne și validăm emoțional unii pe alții fără să ne cunoaștem. Și poate că tocmai asta e magia: să fii într-o mare de necunoscuți și, pentru o clipă, să nu te mai simți singur.

Festivalurile nu sunt doar despre muzică. Sunt despre libertate. Despre permisiunea de a fi altfel. Despre a nu mai calcula totul. Despre a râde prea tare, a dansa prea stângaci, a simți prea mult – fără teama că ești „prea”. Sunt despre acel moment în care uiți de deadline-uri, de taskuri, de strategii și de identitățile cu care te prezinți în fața lumii. Și te întâlnești cu tine. Sau, dacă ești norocos, cu cineva drag – într-un context care face ca iubirea, prietenia, conexiunea să pară din nou simple. Aproape copilărești.

Poate că avem nevoie de festivaluri pentru că ne-am pierdut ritualurile. Poate că în lipsa sărbătorilor colective autentice, în lipsa dansurilor în jurul focului, a rămas acest format modern în care muzica ne adună și ne face să simțim că aparținem. Și poate că, în ciuda zgomotului, a aglomerației, a biletelor scumpe, ceea ce primești la schimb e neprețuit.

Și dacă tot ce obții, într-un weekend de festival, e un moment în care simți că inima ți-e ușoară, că vocea ți se pierde într-un refren comun și că mâna pe care o ții strâns aparține cuiva care râde exact ca tine… atunci poate că merită. Poate că, în mod ciudat, dansul printre mii de necunoscuți te poate duce mai aproape de cine ești, decât toate liniștile controlate în care ne izolăm, zi de zi.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Cristian Păun - ASE

„Magistrații sunt puși să valideze constituțional o măsură care e împotriva lor. (…) E un conflict de interese evident, care nu știu cum se poate rezolva.” Foto: Facebook Cristian Păun

Citește mai mult

Educatie-

Vă scriu dintre bănci încă pline de firimituri, foi mototolite și carioci fără capac. E liniște acum, copiii sunt la ora de sport, dar am în urechi încă agitația lor de dimineață, cu ghiozdane care se trântesc și întrebări puse pe fugă: „Domnu’, azi citim din poveste?”, „Domnu’, mi s-a rupt creionul, pot să iau altul?”

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult