Foto: Profimedia Images
Ironic, dar în vreme ce preşedintele SUA încearcă să pună capăt celei mai vechi democraţii din lume, în Teheran, Shiraz sau Isfahan, iranienii sunt ucişi fiindcă cer libertate.
Civilizaţia s-a născut în Mesopotamia, actualul Irak, iar primul oraş, Uruk, îşi trăia perioada de glorie acum 6.000 de ani. Puţin mai la est, acolo unde se află Munţii Zagros şi Podişul Iranian, se va naşte, ceva mai târziu decât Urukul, un focar de civilizaţie care va domina mare parte a Antichităţii şi chiar a Evului mediu. Dacă nu aţi auzit de Cirus al II-lea, supranumit „cel Mare”, care pentru iranieni este un fel de Mihai Viteazul, fiind sărbătorit până şi de fundamentaliştii religioşi drept „părinte al patriei”, să ştiţi că însuşi Alexandru Macedon, în culmea gloriei sale, a vărsat o lacrimă în faţa mausoleului său prădat de la Pasargadae, prima capitală a persanilor.
În ultimele două milenii şi jumătate, Persia a jucat mereu un rol central în istoria acestei părţi a Asiei, numită de istoricii europeni „Orientul Mijlociu”. După Imperiul Ahemenid a urmat cel Part, iar, pe urmă, cel Sasanid. În palatul imperial al capitalei sale, Ctesiphon, se spune că se găseau locuri pregătite la picioarele tronului pentru împăratul Romei, al Chinei și pentru căpetenia nomazilor din Asia Centrală fiindcă urma să vină clipa când aceștia aveau să se închine şahinşahului, regelui regilor. În sfârşit, vârsta de aur a islamului a fost perioada Califatului Abassid, când civilizaţia va iradia iarăşi din Mesopotamia şi Podişul Iranian. Pentru comparaţie, în acele secole, Europa era în mâinile fundamentaliştilor religioşi, într-un Ev mediu întunecat şi va redescoperi ştiinţele şi arta Greciei antice prin intermediul învăţaţilor de aici.
Dacă noi susţinem că am fi fost cei care au protejat Europa de Imperiul Otoman, la fel ar putea spune şi safevizii, dinastia care va conduce Persia începând cu anul 1501, fiindcă mare parte a oştilor sultanului au fost trimise la graniţele de est pentru a lupta cu îndărătnicii persani. În această perioadă, persanii vor îmbrăţişa credinţa şiită, şi vor deveni o minoritate distinctă în lumea musulmană.
Era nevoie de acest intermezzo istoric pentru a întelege că Iranul are prea puţine în comun cu celelalte state ale Orientului Mijlociu. Acest spaţiu a cunoscut aproape din zorii istoriei statalitatea şi expansionismul. În urmă cu câţiva ani, un iranian stabilit în România mi-a spus: „Arabii sunt nişte sălbatici, sau, cum ziceţi voi, nişte ţărani. Noi, iranienii, suntem arieni, la noi arabii adună gunoiul şi femeile lor fac curat în casele noastre. În afară că ne închinăm lui Allah şi noi şi ei, altceva nu avem în comun.”
Din păcate, acest spaţiu esenţial al istoriei a căzut, în urmă cu 47 de ani, în mâinile ayatollahilor, ultimul dintre ei, bătrânul Ali Khamenei fiind, astăzi, dictatorul împotriva căruia strigă mulţimile adunate în oraşele iraniene în căutare de libertate şi bunăstare. Cumplit, dar nu a fost o lovitură de stat care i-a adus la putere pe aceşti înalţi clerici şiiţi a căror denumire se traduce prin „semnul lui Dumnezeu”, ci un referendum în urma căruia aproape întreaga populaţie a aprobat transformarea ţării în republică islamică.
Este de mirare că o naţiune măreaţă precum cea iraniană a ales astfel? Aparent, pe reţelele sociale vedem reeluri cu Iranul din perioada şahului Mohammed Reza Pahlavi, iar imaginile seamănă mult cu cele din Europa Occidentală a acelor vremuri. De fapt, în anii ’60 şi începutul anilor ’70, la fel arăta Libanul şi chiar Siria, fiindcă fundamentaliştii musulmani nu ajunseseră să preia puterea politică. Iranul era una dintre cele mai dezvoltate ţări din regiune, însă autoritarismul şahului şi cruzimea poliţiei sale secrete revolta populaţia. La fel ca în România lui Ceauşescu, acesta se înconjurase de o camarilă şi trăia o viaţă opulentă. Iranienii îl considerau o persoană slabă şi supusă liderilor occidentali, o ruşine pentru vechii şahinşahi, mai ales după ce premierul Mossadegh naţionalizase activele Companiei Petroliere Anglo-Persane şi, drept pedeapsă, fusese înlăturat de şah în urma insistenţelor MI5 şi CIA. Mai multe amănunte puteţi citi în materialul publicat aici.
Aşa că, în 1978, a izbucnit o revoluţie care i-a adus împreună pe liberali, comunişti şi fundamentalişti religioşi. Figura încruntată, dar carismatică, a lui Ruhollah Khomeini s-a impus curând şi persanii ingenui s-au trezit căzând din lac în puţ.
Regimul ayatollahilor a adus moarte nu doar în Iran, ci în întregul Orient Mijlociu. Prin intermediul Gărzilor Revoluţionare, mulahii voiau să exporte revoluţia islamică în toată lumea musulmană.
Din păcate, la fel ca în România, mâna forte cu care fundamentaliştii au condus Iranul nu a permis crearea unei opoziţii sau a unor lideri care să poată prelua conducerea după ce revoluţia îi va răsturna de la putere. Din Washington, Reza Pahlavi, fiul cel mare al şahului detronat, şi-a chemat compatrioţii la proteste şi este considerat de mulţi analişti liderul revoluţiei. Chiar dacă unii dintre compatrioţii săi îi scandează numele pe străzi în faţa gloanţelor, e puţin probabil că Iranul va redeveni o monarhie ori că el este un adevărat lider. Memoria arienilor nu e scurtă şi mulţi îşi amintesc cum arăta Persia tatălui său. Iar faptul că trăieşte în Statele Unite reprezintă un alt handicap pentru o ţară care nu vede cu ochi buni Occidentul.
Aşa că, dacă vrem să facem pronosticuri cu privire la ceea ce va urma după ce criminalul Khamenei va cădea (şi sperăm că se va întâmpla asta cât mai curând, poate chiar când citiţi aceste rânduri), trebuie să avem în vedere că din cei 90 de milioane de cetăţeni, doar două treimi sunt persani. Cincisprezece procente sunt azeri, iar alte 10-15, adică vreo 10 milioane, kurzi. Aceştia din urmă deja şi-au organizat miliţii şi, probabil, pe model irakian şi sirian, pregătesc organizarea unor enclave. Deci, un mozaic religios care, în Orientul Mijlociu, s-a dovedit mereu exploziv.
Putem doar spera că iranienii nu vor încăpea pe mâna vreunui general al Forţelor Quds, al altui funcţionar de rang doi al actualei guvernări, cum s-a întâmplat în România în ‘89, sau că războiul civil nu va cuprinde ţara, precum în Siria sau Afganistan.
Până atunci, uitaţi-vă diseară la Septembrie în Shiraz, sau, mai bine citiţi cartea cu acelaşi nume al Daliei Sofer şi bucuraţi-vă că trăim într-o Europă în care nimeni nu te împuşcă dacă îţi ceri drepturile. Iar, între timp, să ne amintim că drumul către democraţie este întotdeauna dificil. Doar cel invers, către dictatură, se petrece pe neaşteptate şi, câteodată, chiar în cazul unor naţiuni măreţe, în urma unor alegeri libere.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In N America sunt cozi de km la ambasadele tarilor UE pt dosarele de emigrare.
Oamenii poarta veste antiglont pe strada, politia ii aresteaza pe toti poetii si mamele de copii minori.
Executiile sumare in orasele americane sunt la ordinea zilei(noptii).
Nici Ceausescu nu a putut sa ne indoctrineze asa cum va auto-indoctrinati voi.
Bine ca avem un extremist de stanga mai putin. Se mai aude ca era si divortata cu 3 copii iar doi la tata. Un judecator a decis ca aia doi copii sunt mai bine cu tatal decat cu ipocrita asta. Salveaza ea imigrantii da nu a fost in stare sa aibe grija de copii ei. Toti imbecili indoctrinati de stanga o aplauda.
Minunile fizicii ruzzești....