Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Să nu îi spui vreodată unui iranian: „Dragă arabule”. Iranul şi Nostalgia Persană

Iran - Getty Images

Foto: Getty Images

În urmă cu vreo câţiva ani fusesem cu un coleg la o negociere unde, de partea cealaltă a mesei, se găsea un iranian care se comportase meschin cu clientul nostru.

Colegul meu, care urmărise câteva filme americane despre Războiul din Golf, mujahedini şi Coran, s-a gândit că nu era modalitate mai nimerită de a câştiga bunăvoinţa măgarului, dar şi de a-i bate uşor obrazul, cu trimiteri subtile la experienţa Profetului. Însă nu a mai ajuns la al doilea scop fiindcă începuse prin a-i explica, privindu-l în ochi pe interlocutorul său – ochi care se măreau pe măsură ce vorbea colegul meu – cât de mult admira el civilizaţia arabă şi opoziţia pe care o făceau unii dintre liderii regiunii „jandarmului” american.

După câteva fraze, celălalt l-a oprit ferm.

„Arabii dumitale sunt nişte sălbatici, sau, cum ziceţi voi, nişte ţărani. Noi, iranienii, suntem arieni, la noi arabii adună gunoiul şi femeile lor fac curat în casele noastre. În afară că ne închinăm lui Allah şi noi, şi ei, altceva nu avem în comun.”

După două ore de negocieri, nu am ajuns la vreun acord cu acel „arian”. Dacă am fi negociat cu atâta râvnă cu un arab şi am fi făcut toate concesiile pe care clientul ni le avizase înaintea întâlnirii – chiar şi cu gafa de început a colegului meu – nu doar că am fi bătut palma, ci ar fi plătit arabul masa de prânz.

Însă, aşa cum îi spusese colegului, iranienii nu sunt defel arabi.

Rădăcina arya, cuvântul de la care provine „iranian” înseamnă „stăpân, nobil”. Dacă locuitorii Persiei îşi spunea astfel de veacuri, la sfârşitul anilor ’20 conceptul a fost preluat de nazişti, care au expandat conceptul la noţiunea de rasă şi, prin referinţe la vechii indo-europeni din zona Munţilor Zagros, de unde se revendicau şi adepţii lui Adolf, s-au autoproclamat „stăpânii lumii”. 

O istorie glorioasă

Scriind despre Orientul Mijlociu şi istoria sa fabuloasă îmi dau seama că ceea ce am învăţat în şcoală nu era doar un rezumat al istoriei realizat de persoane care nu doar bâjbâiau în priceperea evenimentelor ce s-au petrecut în urmă cu milenii, dar le prezentau într-un mod într-atât de schematic încât nicio legătură nu putea fi desluşită între popoarele şi evenimentele epocilor succesive. Am învăţat doar nume de triburi, regi şi invingători, date şi denumiri de cetăţi, de parcă ele apăreau din negura veacurilor pentru ora de istorie şi dispăreau la fel. Şi ne mai mirăm că apar diverşi excentrici care găsesc conexiuni între eroi din străvechime şi lideri demenţi de astăzi, dintre popoare ale „vârstei de aur” (de parcă ar fi existat cândva o vreme când morala era nealterată, iar oamenii mai înţelepţi!) şi planurile grandioase ale celor de astăzi.

Unul dintre spaţiile care, totuşi, a avut chiar mai multe „vârste de aur”, însă nu în sensul cu care ne amăgesc palavragiii politicii şi diverşi populişti, ci în sensul de perioadă în care statele ce dăinuiau aici erau un exemplu de organizare, eficienţă şi vitejie pentru vecinii lor, este bătrâna Persie.

Spuneam în capitolele anterioare că civilizaţia se născuse în Mesopotamia, dar că popoarele de la munte, mai puţin evoluate, dar războinice, jinduiau la bogăţia oraşelor câmpiei. Dacă ne uităm de la Tigru şi Eufrat înspre est vom zări nu departe Muntii Zagros şi Podişul Iranian. Neamurile câmpiei se vor amesteca cu cele ale înălţimilor în următoarele milenii şi vor da naştere unor imperii ce îşi vor iradia puterea din diferite oraşe-capitale până la Mediterana sau Oceanul Indian. Autorii serioşi enumeră multitudinea de naţii, regi şi capitale cu nume sonore care şi-au succedat stăpânirea asupra acestei regiuni. Cum nu avem de gând să epatăm, vom sări direct la Cirus al II-lea, supranumit „cel Mare”, care pentru iranieni este un fel de Mihai Viteazul, pe care până şi ayatolahii îl sărbătoresc cu fast ca „părinte al patriei”. De fapt, de la dinastia Pahlavi la actuala Republică Islamică, unul din preceptele unităţii iraniene este naţionalismul care se revendică de la diverşii eroi care au populat spaţiul Iranului încă din antichitate.

Astfel că, în anul 559 î. Chr., acesta urca pe tron şi îşi trimitea armatele să stăpânească regiunea cuprinsă între Indus, Marea Egee şi Egipt. Intrarea triumfală a lui Cirus în Babilon este relatată de un preot al principalei zeităţi de aici care scria că însuşi zeul Marduk (al cărui fiu spunea regele că este) îi permisese acestuia să intre în cetate fără luptă. Proorocul Isaia îl numeşte chiar mesia, unsul lui Dumnezeu, şi, într-adevăr, în chiar primul său an de domnie acesta a restituit evreilor vasele templului Domnului pe care le luase Nabucodonosor din Ierusalim şi le va permite să se întoarca în ţara lor, după cum este scris în Cartea I a lui Ezdra din Vechiul Testament:

„În anul întâi al domniei lui Cirus, regele Perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului, cel grăit prin gura lui Ieremia, a deşteptat Domnul duhul lui Cirus, regele Perşilor, şi acesta a poruncit să se facă ştiut în tot regatul său, prin grai şi prin scris, acestea:

Aşa grăieşte Cirus, regele Perşilor: Toate regatele pământului mi le-a dat mie Domnul Dumnezeul cerului şi mi-a poruncit să-I fac locaş la Ierusalim în Iuda. Aşadar, aceia dintre voi, din tot poporul Lui, care voiesc - fie cu ei Dumnezeul lor - să se ducă la Ierusalim în Iuda şi să zidească templul Domnului Dumnezeului lui Israel, a Acelui Dumnezeu Care este în Ierusalim. Şi tot celui rămas în toate locurile, oriunde ar trăi, să-i ajute locuitorii locului aceluia cu argint şi cu aur şi cu altă avere şi cu vite, cu daruri de bună voie pentru templul lui Dumnezeu care este la Ierusalim."

Urmaşii săi vor cuceri şi Regatul Faraonilor încât se spunea că, la acea vreme, perşii erau stăpânii întregii lumi civilizate. Nu mulţi ani mai târziu, perşii lui Xerxes purtau epica bătălie de la Termopile cu spartanii lui Leonidas. Evident, aezii şi scriitori greci îi vor înfăţişa pe perşi drept monştri, dovadă că important e cine scrie istoria.

„Stăpânii lumii” vor fi învinşi de un tânăr conducător pornit din nordul Greciei să devină, la rându-i, „stăpân al lumii”: Alexandru Macedon, care va vărsa o lacrimă în faţa mausoleului prădat al măreţului Cirus de la Pasargadae, prima capitală a ahemenizilor, aflată pe un platou la marginea cerului, o locaţie care pe puţini călători nu îi înfioară.

Geniul religios iranian: Zarathustra

Dacă perşii, adică ramura vestică a iranienilor, s-au remarcat pe câmpul de luptă, vocaţia spirituală se va vădi în partea răsăriteană a spaţiului iranian, împărţit acum între Teheran, Turkmenistan, Uzbekistan şi Afganistanului de nord. Dacă toţi istoricii sunt de acord că Zarathustra este un personaj real, disensiunile rămân doar cu privire la arealul unde acesta a activat. Oricum, majoritatea sunt de acord că e vorba de zona de graniţă dintre Iranul şi Afganistanul de azi. Pentru a fi cât se poate de corecţi, trebuie să spunem că numai o parte a cercetătorilor consideră că profetul ar fi fost contemporan cu Cirus cel Mare, majoritatea considerând că putea trăi musai intre 1000 şi 600 î. Chr.

Un loc impotant în practicile religioase ariene îl juca sacrificiul animalelor în cadrul unor serbări orgiastice nocturne unde se consumau băuturi cu efecte halucinogene. Nimic surprinzător, adică. Până şi vechii greci, aparent raţionali şi evoluaţi, organizau asemenea orgii pe care le denumeau simandicos „serbări bahice”.

Zarathustra s-a ridicat împotriva acestor practici pe care noi le vom numi ulterior „barbare” şi a propovăduit o credinţă îndreptată înspre spirit, cu un zeu atotputernic, Ahura Mazda, care îi împărtăşea voia lui modestului păstor în stare de transă. Da, uitasem să precizăm că fondatorul zoroastrismului era un simplu nomad. Zeul îi promite lui Zarathustra un mântuitor care se va naşte din sămânţa sa, va invia pe cei decedaţi şi va judeca viii şi morţii deopotrivă, pe cei buni trimiţându-i în paradis, iar pe cei morţi în locaşul răului. Nouă, creştinilor, ne sună cunoscut, aşa-i?

Magii care vor veni mai târziu să îi aducă daruri pruncului Iisus, călăuziţi de o stea, girând astfel destinul pe care acesta îl va avea în lume, în Persia erau cunoscuţi drept sacerdoţi ai lui Zarathustra. Reputaţi pentru cunoştinţele de astrologie, ei căutau să afle data naşterii Mântuitorului după poziţia astrelor pe bolta cerească.

Despre acel „Darius al lui Istaspe” care a ajuns până la Pontul Euxin am mai vorbit. Xerxes şi Artaxerexes, alături de acesta, aparţineau aceleiaşi dinastii ahemenide, câştigându-şi rolul în cărţile de istorie şi în lliteratură. Persepolis era capitala lor.

Cine s-ar aventura pe şoseaua care leagă Şirazul de Isfahan şi, în apropiere de orăşelul Marvdasht ar apuca-o înspre munte, ar avea ocazia de a vizita palatele regilor perşi remarcabil păstrate.

A urmat inevitabila cădere a imperiului, grecii fiind cei care au trecut prin foc şi sabie Persepolisul. S-au prăbuşit şi ei, lăsând locul parţilor, un alt popor iranian, şi unui zeu de care povesteam că fusese cât pe ce să convertească Imperiul Roman la credinţa sa în dauna creştinismului: Mithra. Un zeu seducător pe care Zoroastru îl inclusese printre daevei, adică diavoli.

Perşii se vor ridica iarăşi, capitala noului lor imperiu – de această dată sasanid – fiind Ctesiphonul. Se spune că în palatul împăraților de aici se găseau locuri pregătite la picioarele tronului pentru împăratul Romei, pentru cel al Chinei și pentru căpetenia nomazilor din Asia Centrală pentru clipa când aceștia aveau să vină să se închine şahinşahului, adică regelui regilor. Şi nu era departe acea clipă, fiindcă in anul 613 iranienii erau cât pe ce să cucerească Bizanţul. Anatolia, Siria, Egiptul erau ocupate, iar Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim incendiată. Sfânta Cruce a fost luată ca pradă de război şi dăruită de şahinşah soţiei sale creştine.

Cincisprezece ani mai târziu, zidurile Ctesiphonului erau asediate de armatele Bizanţului. Şahinşahul era ucis de apropiaţii săi, iar trupul lui aruncat în râu. Mitropolitul din Merv, împreună cu membrii de vază ai comunităţii creştine de aici, vor lua cadavrul şi îl vor aduce aici, construind deasupra mormântului un mausoleu. Ciudată îmbinarea credinţelor în vechiul Iran.

Cam tot pe atunci, din Peninsula Arabia, se îndreptau înspre cele patru zări armatele însufleţite de noua credinţă propovăduită de Mahomed.

Persia musulmană: „vârsta de aur” a Islamului

La trei decenii de la moartea Profetului au avut loc evenimentele care au divizat umma, comunitatea credincioşilor. Vărul primar al lui Mahomed şi ginere al acestuia, care ar fi trebuit să devină calif, conducător al drept-credincioşilor, va fi înfrânt de puternica familie a Omeiazilor din Mecca. Astfel s-a petrecut marea schismă din Islam, între sunniţi sau „cei care urmează sunna, tradiţia”, marea majoritate, şi şiiţi sau „cei care i-au urmat lui Ali” şi care îi consideră pe cei dintâi nişte uzurpatori.

Omeiazii, care îşi vor stabili capitala la Damasc, nu se vor bucura prea mult de statutul de lideri ai lumii musulmane. Un secol mai târziu, aceştia erau înfrânţi de către Abbasizi, veniţi de unde altundeva decât din Persia, mai precis din provincia Khorasan.

Centrul lumii islamice va deveni Bagdadul iar câţiva dintre califii săi vor intra în istorie. Să îl amintim doar pe noctambulul Harun al-Raşid, cel captivat de povestirile celor O mie şi una de nopţi.

Califatul Abassid este „vârsta de aur” a Islamului. Înfloresc artele, sunt redescoperiţi filosofii antichităţii greceşti, universităţile atrag învăţăcei din întreg Orientul, savanţi precum Avicenna revoluţionează medicina: civilizaţia iradiază iarăşi din Mesopotamia.

Această strălucire va facilita asimilarea etnică si culturală. Araba devine lingua franca, însă moştenirea elenistică şi persană erau înglobate în această construcţie politică musulmană. Sincretismul cultural se dovedea cheia succesului şi stabilităţii noului imperiu. Corăbiile arabe pluteau până în China, Madagascar şi Sumatra, iar califii Spaniei treceau Pirineii şi ameninţau Franţa.

Încet, forţa musulmană s-a stins. Creştinii porneau să recucerească Ţara Sfântă, iar musulmanii nu înţelegeau cum acei cavaleri murdari, veniţi din oraşele sordide ale Europei, învingeau armatele drept-credincioşilor. Pe urmă, călăreţii sălbatici veniţi din inima Asiei nici nu le-au mai lăsat răgaz de a-şi plânge soarta. Mongolii năvăleau în Semiluna Fertilă şi distrugeau Bagdadul. Canalele care drenau ogoarele şi le asigurau apa necesară în timp de secetă vor fi distruse, ţânţarii şi molimele începând să plutească peste câmpia care, odinioară daduse naştere civilizaţiei. Rar s-au mai văzut în istorie distrugeri precum cele făcute de hoardele mongole.

Steaua lumii musulmane îşi trăise triumful şi de acum va străluci palidă şi nostalgică după perioada abassidă.

Arienii nu îşi plâng de milă

Dacă în celelalte ţări ale Orientului Mijlociu am văzut graniţe trasate arbitrar la vreo cină englezească scăldată în whisky, statalitate incipientă sau forţată cu tancurile, tribalism şi nesfârşite confruntări interne, Iranul face excepţie.

Spuneam că civilizaţia urbană s-a născut pe malurile inundate ale Nilului şi în Mesopotamia. Iar, dinspre munţi, înspre câmpia fertilă a Tigrului şi Eufratului, îşi îndreptaseră imediat privirea pofticioasă popoarele înălţimilor. Podişul Iranian şi Munţii Zagros erau creuzetul în care se formau noile state care se pregăteau să cucerească lumea.

De ce unele regiuni au fost „predispuse” organizării, în vreme ce altele erau locuite de populaţii care nu erau în stare nici măcar să îşi sape un banal canal de irigaţii pe care să îl folosească în comun? Unii istorici şi sociologi au încercat să explice această diferenţă, însă nu am găsit până acum o explicaţie satisfăcătoare. Alţii, mai puţin aplecaţi înspre ştiinţă, dar mai buni la învârtit cuvinte, au găsit scuze celor nevolnici spunând că soarta le-a fost potrivnică, că n-au reuşit să închege o ţară fiindcă s-au aflat la răscruce de vânturi şi imperii, că în „momentele astrale” s-a întâmplat un lucru neaşteptat care a dat peste cap munca mai multor generaţii... Poate că este tocmai diferenţa înscrisă în ADN-ul popoarelor ca unele să fie aplecate înspre acţiune, iar altele înspre a-şi plânge de milă şi a-şi încropi o istorie justificativă.

Spaţiul iranian nu a fost populat cu popoare care să se certe cu istoria, aşa cum se mai întâmplă prin alte spaţii. Din acest areal s-au răspândit înspre cele patru zări neamuri care au cucerit şi influenţat istoria. Astfel că năvălirea mongolă nu putea pune capăt unei statalităţi care dura deja de câteva milenii.

Safevizii, şiismul şi „apărătorii creştinătăţii”

Secolul XVI începea cu urcarea pe tron a Şahului Ismail I, întemeietorul dinastiei Safevide. Conştient că trebuia să construiască o identitate proprie unui teritoriu populat de popoare eterogene, a ales şiismul ca religie de stat. Şiismul a devenit astfel fundamentul unui naţionalism persan trufaş, exploatat cu dibăcie în epoca modernă mai cu seamă de către şahinşahul Reza Pahlavi.

Dacă noi subliniem rolul pe care l-am avut în protejarea creştinătăţii de invadatorii otomani, acelaşi merit şi-l pot aroga şi persanii. Presiunea pe care aceştia au exercitat-o pe toată lungimea graniţei care cobora de la Marea Neagră până la Golful Persic, lupta permanentă pentru stăpânirea Mesopotamiei, i-au obligat pe sultani în multe rânduri să renunţe la planurile expansioniste europene ori să îşi transfere trupe importante din Europa înspre Orient pentru a lupta împotriva perşilor.

Vecinătatea otomană a însemnat şi izolarea Persiei de Occident. De altfel, în nord-estul Imperiului Safevid era zona în care se interesectau interesele expansioniste ale acesteia, Imperiului Otoman şi Imperiului Ţarist. Aşa că s-a ajuns, pe la 1720, ca teritoriul să fie împărţit între cele două state şi chiar triburile afgane răsculate.

Prinşi în menghina turcilor, ruşilor şi englezilor

Secolul XIX, hotărâtor pentru modernizarea tuturor statelor lumii, a găsit Persia prinsă ca în menghină între expansiunea celor două imperii de mai sus. la care se adaugă Marea Britanie, care stăpânea acum India. Şahii persani erau despotici şi, în ciuda unui sistem statal moştenit din antichitate, alte atuuri nu mai aveau: majoritatea populaţiei era formată din ţărani analfabeţi care trăiau la limita subzistenţei, o burghezie aproape inexistentă, meşteşugarii şi comercianţii fiind cei care ar fi putut reprezenta o arhaică middle class. Producţia celebrelor covoare persane era activitatea economică principală... şi singura care livra ceva la export.

Bugetul statului era alimentat de puţine venituri, unul dintre ele fiind vânzarea funcţiilor publice. Astfel că, atunci când investitori străini s-au aratat dispuşi să achite redevenţe pentru concesiunea anumitor servicii, şahii s-au arătat încântaţi că mai apăruse ceva de vândut. Astfel că, în 1873 era acordată baronului Julius de Reuter, supus al Reginei, concesiunea (de fapt, monopolul) pentru o perioadă de 70 de ani asupra construirii şi utilizării tuturor căilor ferate şi drumurilor persane, al exploatării resurselor minerale şi pădurilor statului. Dreptul de a colecta taxe vamale era acordat numai pentru 25 de ani!

Secolul XX a început sub semnul reformelor şi contra-reformelor. După ce a fost creat Majilisul (Parlamentul iranian) s-a ajuns la bombardarea sa de către şahul Mohamad Ali, supărat că deputaţii se împotriviseră dizolvării nou-născutului parlament.

Numai că în 1908 era descoperit unul din cele mai mari câmpuri petrolifere din lume – Masjid-i-Sulaiman. Aceasta a dus la înfiinţarea Companiei Petroliere Anglo-Persane, cu care ne vom întâlni în câteva rânduri de acum înainte.

Importanţa petrolului persan va conduce la ocuparea ţării de către trupe străine (engleze şi ruse) în ambele conflagraţii mondiale.

Dinastia Pahlavi: sfârşitul Imperiului

Persia modernă începe cu tupeul unui colonel, Reza Khan, care îşi însuşeşte tronul în 1925, după ce devenise conducătorul de facto al statului încă din 1921, şi fondează dinastia Pahlavi.

Al treilea deceniu al secolului trecut înseamnă renaşterea persană fondată pe veniturile obţinute, în principal, de creşterea producţiei de petrol de la 12 la 46 milioane de barili pe an între 1920 şi 1930!

Colonelul era oarecum copia orientală a lui Mustafa Kemal Ataturk, deşi nu a modernizat statul atât de brutal precum o făcuse liderul de la Ankara. Deşi mulahii îl ajutaseră să preia puterea, acesta ştia că un stat care le-ar fi acordat preeminenţă ar fi ramas prizonier al trecutului, retrograd, şi ar fi ajuns să îşi piardă independenţa.

Astfel că a instaurat un sistem juridic de inspiraţie franceză, a înfiinţat universitatea din Teheran şi a obligat femeile să renunţe la văl, îmbracămintea europeană devenind obligatorie pentru ambele sexe. Iar cum s-a îngrijit din primul moment ca armata să fie bine pregătită şi plătită la timp, a reuşit să înăbuşe orice opoziţie. Cu veniturile din petrol majorate nu doar producţiei, ci şi negociind redevenţele pe care Compania Petrolieră Anglo-Persană le plătea statului, a trecut la industrializarea ţării cunoscută până atunci, cum spuneam, numai pentru covoarele sale. Însă, ca orice autoritarist care se respectă, a limitat libertăţile cetăţeneşti şi o parte a terenurilor statului ori cele confiscate de la adversarii politici le-a trecut pe numele său.

Drama ţărilor care îşi pun speranţele într-un lider providenţial căruia nu sunt în stare să îi stăvilească excesele autoritare este tocmai recăderea în situaţia anterioară apariţiei acestuia, însă cu mai multe tare şi frustrări. Astfel că noua schimbare poate fi mai primejdioasă, iar revoluţia pe care o va conduce Khomeini va dovedi aceasta. Însă, până acolo, mai avem puţin de povestit.

Mossadegh şi naşterea sentimentelor antioccidentale

Până acum am lăudat istoria glorioasă a Persiei, care şi-a schimbat în 1935 numele în Iran pentru a individualiza şi descrie laudativ naţiunea în marea de credincioşi, majoritatea arabi şi sunniţi din Orientul Mijlociu. Aproape toţi istoricii occidentali sunt de acord că Iranul revoluţionar din ultimele decenii este expresia moştenirii puternice şi singulare a acestui spaţiu. Însă, până la venirea ayatollahilor, trebuie să povestim despre un alt Iran, unul care aproape rivaliza în strălucire şi modernitate – în ceea ce priveşte metropolele sale – cu capitalele europene şi la a cărui cădere în braţele fundamenatliştilor au pus umărul şi câţiva dintre politicienii occidentali în dorinţa lor de a păstra neatinse profiturile obţinute de Marea Britanie din exploatarea resurselor economice locale.

Chiar dacă diferenţele religioase şi confruntările ideologice dintre sunnişm şi şiism sunt clare, în deceniul următor celui de-al Doilea Război Mondial, popoarele arabe şi mai ales păturile sărace din oraşe, priveau cu simpatie noua stea a politicii iraniene a cărui luptă pentru interesele ţării sale împotriva spolierii de venituri practicate de companiile străine însufleţea lupta pentru independenţă în statele regiunii. Este perioada în care se afirmă şi preşedintele Nasser, iar naţionalismul părea că va câştiga conflictul cu islamul politic.

Primul Război Mondial dovedise importanţa rezervelor de hidrocarburi, iar pentru următorul conflict planetar strategiile belicoase ale tuturor generalilor avuseseră în vedere cucerirea teritoriilor din care se extrăgea petrol şi securizarea acestora. Astfel că, în anii ’40, trupe engleze şi sovietice au asigurat independenţa şi „afilierea” Teheranului la interesele de război ale Aliaţilor. Bineînţeles, după terminarea conflictului, trupele sovietice s-au lăsat cu greu duse din Iran. În ceea ce-i priveşte pe supuşii Reginei, aceştia aveau trupe în multe state ale zonei, iar Compania Petrolieră Anglo-Persană îşi putea desfăşura liniştită activitatea sub monarhia constituţională a şahilor Pahlavi, aşa că erau liniştiţi că nu mai trebuie să cheltuie sme importante pentru menţinerea unor trupe şi aici.

Să nu uităm că, înainte de Ialta, „cei trei mari”, Stalin, Roosevelt şi Churchill, se întâlniseră pentru a pune la punct detaliile strategiei comune de înfrângere a Germaniei naziste pentru prima dată în 1943, la Teheran. Iar dacă în Europa, Estul va ajunge în mâinile sovietice, mai norocos, Iranul îşi va păstra independenţa, însă va ajunge statul-tampon dintre interesele Occidentale şi cele sovietice în Orientul Mijlociu.

Alungarea trupelor ruseşti a dat naştere unui curent naţionalist puternic în Iran, iar poporul se gândea că, dacă au reuşit să scape de gheara Moscovei, se vor putea elibera şi de extorcarea veniturilor din exploatarea câmpurilor petrolifere în favoarea Marii Britanii. Într-un fel, cetăţenii iranieni aveau dreptate, pe de altă parte, redevenţele plătite de Compania Anglo-Persană erau semnificativ mai mari decât cele „lăsate” de companii similare celorlalte state ale regiunii după ce primul şah Pahlavi adusese Londra în faţa arbitrajului Ligii Naţiunilor.

Pe fondul curentului naţionalist a ajuns prim-ministru un politician de rasă, experimentat, educat la Paris, dintr-o familie de prinţi şi politicieni locali, care se opusese dintotdeauna acordului de cedare a exploatării petrolului iranian: Mohamed Mossadegh. Poate că una dintre problemele sale a fost că ajunsese premier în urma unei coaliţii greu digerabile pentru puterile occidentale dintre socialiştii simpatizanţi ai Uniunii Sovietelor şi radicalii musulmani. Chiar dacă el dorea modernizarea statului urmând calea liberală, asocierea cu formaţiunile de stânga a creat temerea – folosită ulterior de către guvernul de la Londra în insistenţele sale de răsturnare de la putere a premierului ales – că va ceda în faţa presiunilor comuniste interne şi externe şi va conduce Iranul înspre orbita Moscovei.

În stilul marilor conducători persani şi în ciuda opiniei şahului, alianţa politică coordonată de Mossadegh va decide naţionalizarea câmpurilor petrolifere şi a rafinăriei Abadan, cea mai mare din lumea la acea dată. Chiar dacă, uneori, primul-ministru mai ieşea din reşedinţa sa în halat de baie, farmecul şi tocmai aceste extravaganţe l-au făcut deosebit de popular nu numai în Iran şi lumea musulmană, ci în întreaga lume: revista americană TIME îl va declara „omul anului 1951”.

CIA şi MI5 îşi dau mâna pentru a răsturna guvernul

Numai că „perfidul Albion” nu putea accepta pierderea veniturilor imense ale Companiei Petroliere Anglo-Persane şi afrontul unui politician din regiunea aflată până atunci sub oblăduire britanică, adică supusă, mai ales că gestul său putea constitui un periculos precedent, astfel că Marina Regală instituia o blocadă asupra exporturilor iraniene de petrol, concomitent cu o copleşitoare campanie de propagandă împotriva lui Mossaedgh, capul acuzării fiind presupuele afinităţi sovietice. Tocmai când Curtea de la Haga decidea în favoarea Iranului în litigiul privind naţionalizarea câmpurilor petrolifere şi a rafinăriei pomenite mai sus, „măreţul” Winston Churchill convinsese executivul american şi, mai ales, pe directorul CIA, Allen Dulles, că premierul iranian trebuia înlăturat de la putere printr-o intervenţie decisivă a serviciilor secrete.

Graţie declasificării documentelor privitoare la această operaţiune – denumită Ajax - coordonată de CIA cu participarea MI6, dar şi interviului integral publicat în vara lui 2020 cu şeful biroului serviciului secret britanic din Cipru la acea vreme, implicat direct în răsturnarea de la putere a lui Mossadegh, avem ocazia să constatăm cum se pune la punct de către serviciile de spionaj o lovitură de stat.

Sub coordonarea lui Kermit Roosevelt, nepotul preşedintelui american, englezii îl vor lichida întâi pe şeful poliţiei iraniene. Va fi implicată şi prinţesa Aşraf, sora şahului, care trebuia să îşi influenţeze fratele în a-l inlătura pe Mossadegh şi care identificase în solicitarea spionilor britanici oportunitatea de a obţine fondurile necesare acoperirii extravagantelor sale cheltuieli. Însă, în ciuda pregătirii unor proteste „spontane”, a pregătirii minuţioase a loviturii de stat şi a promiterii funcţiei de premier unui general cunoscut, căderea lui Mossadegh nu s-a produs. A fost nevoie ca şahul să intervină şi să îl demită, fapt care a stârnit furia străzii. Reza Pahlavi a fost nevoit să se refugieze în Italia, în timp ce statuile sale şi ale tatălui său vor fi distruse peste tot în Iran. Trei zile mai târziu, generalul Zahedi, cel pregătit de serviciile secrete occidentale să preia funcţia lui Mossadegh, va scoate tancurile, va arde din temelii reşedinţa premierului şi îl va aresta.

Şahul s-a întors în ţară şi va mai rămâne la conducere încă un sfert de veac, devenind an după an tot mai autoritar şi obsedat de cultul personalităţii sale – devenind, între timp, şahinşah, adică „rege al regilor”. În schimb, Mossadegh va fi arestat la domiciliu pentru tot restul vieţii, dar va refuza să fie în fruntea unei contra-revoluţii care să îi redea puterea legal câştigata şi ilegal pierdută.

Probabil fără acest eveniment şi fără ca Occidentul să îi permită şahinşahului exacerbarea autoritarismului în schimbul petrolului iranian relativ ieftin, nu am mai fi asistat la revoluţia care îl va avea în prim-plan pe Khomeini, ci am fi vorbit de un stat iranian modern, împărtăşind valorile europene. Însă când răstorni de la putere singurul guvern ales liber al regiunii nu mai poţi cere popoarelor de aici să vadă în democraţia şi liberalismul prezentate ca panaceu o soluţie viabilă pentru viitorul lor.

De la Şahinşah la Ayatolah

Identitatea iraniană se fondează pe trei concepte:

moştenirea ariano-persană (Iranyat), glorioasa civilizaţie anterioară difuzării religiei musulmane din secolul VII, care înseamnă două milenii de statalitate;

Islamul şiit care nu exclude vocaţia universalistă a iranienilor (Islamiyat);

statalitatea fondată în 1501 de către Dinastia Safevidă care se revendică de la anticii perşi deveniţi credincioşi ai Profetului, cu veleităţi imperiale (şahinşah înseamnă „rege al regilor”), care transced astfel naţionalismul iranian şi permit asimilarea celorlalte minorităţi – azeri, kurzi, arabi.

Şahul a reuşit să treacă peste revoltele ulterioare mazilirii lui Mossadegh, însă memoria colectivă iraniană nu este atât de scurtă precum a noastră. În ochii multor iranieni, el era văzut drept un om slab care nu făcea cinste împăraţilor de la care ideologia oficială a statului se revendica, chiar dacă o mare parte a iranienilor admira şi copia Occidentul. Chiar dacă veniturile din expoatarea hidrocarburilor creşteau de la an la an, planurile faraonice ale lui Mohammed Reza Pahlavi vor îndatora prea mult ţara.

Pe de altă parte, reformele sale loveau în traditia islamică, atât prin impunerea obiceiurilor europene, cât şi prin naţionalizarea marilor proprietăţi deţinute de asociaţiile islamice – waaf – care le exploatau pentru susţinerea moscheilor şi a altor acte de binefacere. A fost, oarecum, o reformă asemănătoare celei pe care o aplica Alexandru Ioan Cuza în România secolului anterior. Numai că mulahii şiiţi nu erau atât de uşor de redus la tăcere precum clerul ortodox. Şi, în ciuda activităţii debordante a poliţiei secrete SAVAK, moscheile au devenit un loc în care credincioşilor li se inocula necesitatea răsturnării celui de-al doilea Reza, Regele-regilor. Un lider de măreţia sa îi subestima pe toţi cei care i se opuneau, iar cei din camarila lui, puţinii care încă nu se lăsaseră îmbătaţi iremediabil de putere, nu aveau tăria de a-i zugrăvi obiectiv situaţia din ţară. Ca orice autoritarist, în ciuda veniturilor deloc neglijabile ale ţării, a tradiţiei administrative şi statale, şahul a reuşit să creeze o falie economică între puţinii îmbogăţiţi şi privilegiaţi ai dezvoltării economice şi educaţionale, şi o masă mare de cetăţeni care încă trăiau în lumea a treia. Iar cultul personalităţii sale îi scârbea pe mai toţi, săraci şi bogaţi.

Nici măcar ambasadorii şi serviciile secrete din regiune nu îşi imaginau turnura pe care aveau să o ia evenimentele populare din 1979. Naţionalişti, liberali, comunişti, fundamentalişti şiiţi: şahinşahul reuşise să îi mobilizeze pe toţi împotriva sa, drept pentru care observatorii străini mizau pe o preluare a puterii de către militarii pe care dinastia Reza se bazase şi cărora le oferise numeroase privilegii.

Întrucâtva hilar, întrucâtva tragic, nici măcar serviciile secrete israeliene nu au catadicsit să dea o mână de ajutor omologilor iranieni care le solicitau intervenţia pentru a bloca accesul la putere al lui Khomeini şi ulamelor sale. Deşi iranienii le zugrăviseră pericolul pe care îl reprezenta pentru Tel Aviv islamizarea ţării şi ei înşişi erau conştienţi că accederea la putere a clerului islamic va însemna o ameninţare perpetuă pentru micul şi tânărul stat de pe coasta Mediteranei, au luat de bune opiniile şefului staţiei locale din Teheran care îi asigurase că ayatollahul Ruhollah Khomeini nu are suportul necesar pentru a pune bazele unei republici islamice.

Însă, încet, celelalte formaţiuni care asiguraseră căderea şahului au trecut în umbra intransigentului, dar carismaticului ayatollah, iar constituţia islamică pe care acesta o propunea ţării a fost aprobată cu o majoritate confortabilă. Astfel, imperiul persan de două milenii şi jumătate se stingea la umbra stindardului Profetului.

Urma războiul cumplit cu Irakul care va întări puterea clericilor şi va suda unitatea iraniană.

„Să exportăm revoluţia!”

Planurile clericilor cu priviri piezişe de la Teheran nu se limitau numai la propria ţară. Khomeini a declarat că celelalte ţări musulmane conduse de dictatori laici sunt corupte, nevolnice şi fără respect faţă de legea Profetului, astfel că toţi credincioşii trebuia să ia exemplu de la iranieni şi să îi răstoarne. Anticipându-l pe bin Laden, ayatollahul proclama Statele Unite drept „Marele Satan”. Aşa că adepţii săi, când vor auzi că şahul fusese primit în SUA pentru tratament medical (avea cancer în fază terminală) vor lua cu asalt ambasada americană şi vor ţine ostatici cincizeci de resortisanţi americani, un afront pe care Washingtonul nu îl va putea trece cu vedere, astfel că, decenii la rând, lista anuală actualizată de inamici ai statului începea cu Iranul.

Dacă până acum criticasem SUA pentru ingerinţele în politica zonei, trebuie să subliniem că atacarea unei misiuni diplomatice şi sechestrarea personalului său reprezintă gesturi care încalcă flagrant legislaţia internaţională, până şi cei mai oribili dictatori se abţin de la asemenea fapte reprobabile.

Însă efectul psihologic asupra maselor de musulmani nemulţumiţi a fost uimitor, popularitatea lui Khomeini trecând peste divergenţele şiism-sunnism. Teama de o nouă revoluţie de inspiraţie iraniana a cuprins statele arabe şi cel mai tare se simţea ameninţat Irakul vecin unde mare parte din populaţie era şiită, condusă cu mână de fier de un sunnit: Saddam Hussein. Astfel că acesta, susţinut de Occident şi câteva state arabe, beneficiind de tehnică militară de ultimă generaţie (avea suficiente fonduri obţinute din comercializarea hidrocarburilor pentru a le plăti) a invadat Iranul. Opt ani au durat confruntările oribile, inclusiv rachete lansate asupra capitalei adverse sau arme chimice. Un singur aliat şi-a găsit Iranul: Siria lui Hafez al-Assad. Era o asociere stranie între un regim fundamentalist şi unul naţional-laic care se va menţine peste decenii, unul din factorii care au permis menţinerea la putere a fiului Bashar fiind tocmai trupele de pasdarani şiiţi.

Scurt timp de la încetarea războiului va muri şi încruntatul lider spiritual al Iranului. Într-un fel ciudat, acest lider lipsit de empatie, ce trimisese la moarte nu doar necredincioşi, ci şi proprii săi fideli, reprezentase pentru iranieni simbolul spiritului arian mândru şi inflexibil ce redase, după secole de umilinţe în faţa naţiunilor mai puternice, atitudinea îndrăzneaţă şi necruţătoare tipică persanilor.

Dacă orgoliul iranian fusese gâdilat de noul regim, revoluţia ulamelor reprezenta o întoarcere înspre mentalităţile medievale, încălcarea flagrantă a drepturilor şi aspiraţiilor multor cetăţeni, şi o involuţie economică: dacă în anul precedent căderii şahului, venitul per capita al iranienilor îl depăşea uşor pe cel al unui resortisant turc (concurenţa din ultimii cinci secole a Persiei), în prezent PIB per capita al supuşilor preşedintelui Erdogan este dublu faţă de cel al cetăţenilor aflaţi sub mâna de fier a ayatollahilor.

Fundamentalismul şi tinerii: două realităţi antagonice

În vreme ce liderii politico-religioşi ai Iranului trăiesc ca în primii ani ai Revoluţiei Islamice, conectarea generaţiilor tinere la internet, la reţele sociale, schimbul de opinii şi informaţii din lumea întreagă a produs deja o fractură în societatea iraniană şi manifestaţiile din ultima perioadă, cu greu înfrânte de mulahi şi forţele lor de ordine, sunt dovada că spiritul iranian, care a făcut posibilă fuga şahului în 1953 şi Revoluţia islamică fac oricând posibilă o nouă schimbare de regim.

În vreme ce lumea civilizată (da, nu ne vom feri să folosim acest cuvânt în juxtapunere cu ţările autoritariste care îşi întorc privirile înspre trecut) discută despre încălzirea globală, drepturile omului ori sfârşitul religiilor, justiţia iraniană a decis că plimbatul câinilor în locuri publice este interzis fiindcă, în conformitate cu prescripţiile coranice, acesta este un animal impur, iar ayatollahul Ali Khamenei (o figură empatică în comparaţie cu Khomeini) a repetat ultimativ tinerelor fete că trebuie să poarte hijabul acoperindu-şi în totalitate părul, iar nu doar pe ceafă, cum e mai nou în trend. Evident, ieşitul cu capul descoperit în public e aspru sancţionat.

La fel ca în China, unele platforme de socializare sunt interzise. Pentru a avea acces la facebook sau twitter, tinerii iranieni folosesc conexiuni VPN care camuflează locul accesării şi nu pot fi obstrucţionate de autorităţi. Această încălcare este cunoscută la nivel guvernamental fiindcă firmele care furnizează aceste conexiuni sunt numeroase, iar mulţi dintre liderii ţării scriu pe twitter atât în engleză, cât şi în farsi, ceea ce denotă că se adresează publicului indigen.

Datorită acestor încălcări ale drepturilor omului şi limitări ale libertăţilor cotidiene, se estimează că, anual, peste 100.000 de iranieni instruiţi părăsesc ţara.

Iran, campionul războaielor prin intermediari

Strategia de securitate a Iranului porneşte din nesiguranţă, din ideea profund înrădăcinată că existenţa ţării e ameninţată de sumedenie de duşmani. Alianţele cu Hezbollahul libanez şi Siria sunt esenţiale pentru strategia de securitate iraniană, în ciuda asocierii „împotriva firii” dintre regimul naţionalist arab, rupt de preceptele coranice şi fundamentaliştii bărboşi de la Teheran. Mulahii nu vor uita niciodată că, imediat ce izbucnise conflictul cu Irakul, Hafez al-Assad fusese singurul lor aliat. Pragmaticul Assad ştia prea bine că lumea arabă musulmană sunnită îi purta sâmbetele – dovadă revolta sunnită din 1982 de la Hama – iar singurul partener regional rămânea Iranul.

Încercările repetate de exportare a revoluţiei au condus, mai ales în ultimul deceniu, la o acutizare continuă a problemelor dintre puterea şiită şi arabii sunniţi saudiţi şi emiratezi. De fapt, cu aceştia din urmă avusese neînţelegeri şi şahul care ocupase trei insule din Golful Persic aparţinând Emiratelor. Tot Emiratele Arabe Unite au condus jocul împotriva Qatarului în urmă căruia mai multe state arabe au întrerpt orice legături cu această ţară, aliatul de circumstanţă al Iranului.

Aceleaşi Emirate, dar şi Arabia Saudită, se confruntă militar în Yemen cu beligeranţii houthi susţinuţi de Iran. Rachetele şi dronele furnizate de Iran acestora au lovit instalaţii petroliere saudite. De altfel, polul demografic al Peninsulei Arabia se găseşte în sud, în Yemen, unde armata saudită, dotată cu tehnică de ultimă oră venită din SUA, s-a văzut neputincioasă în a pune capăt conflictului interconfesional, iar unul dintre motive este „mâna lungă a mulahilor” care au susţinut economic, militar şi moral separatiştii şiiţi (de fapt, zaydiţi, pentru cunoscători).

UNICEF a calculat că, din martie 2015, de la intervenţia străină ȋn ţară, au murit zilnic un număr de cinci copii, 400.000 au ajuns malnutriţi, 2.000.000 au abandonat şcoala. Numărul adulţilor ce şi-au abandonat casele nu l-a mai contabilizat nimeni. Cei care au fost ucişi ori răniţi a depăşit 15.000. Organizaţiile internaţionale au ȋnvinuit toate taberele beligerante că au utilizat armament interzis şi că au atacat civili şi militari, fără distincţie, au utilizat tortura şi arestările.

În Siria, pasdaranii iranieni şi miliţiile Hezbollah se confruntă încă cu miliţiile sunnite, generos stipendiate de Arabia Saudită.

În situaţia cea mai neagră se găseşte Libanul. După ce imigranţii palestinieni au stricat echilibrul confesional şi au atras armata israeliană aici, mica ţară francofonă s-a găsit prinsă în ghearele „Partidului lui Dumnezeu”, Hezbollahul. Hassan Nasrallah, seducătorul său lider, trăieşte de câţiva ani ascuns în reţeaua de buncăre şi tunele cu care adepţii săi, bine înarmaţi şi antrenaţi de iranieni, au împânzit ţara. Dacă aripa militară a partidului combate Israelul, trimite luptători în Siria ori Yemen, aripa politică s-a înţeles bine în ultimii ani cu celelalte partide libaneze în a goli de resurse sistemul bancar şi a împinge Libanul în faliment.

Credem că acest capitol dedicat Iranului desluşeşte complexele raporturi interstatale şi interconfesionale din Orientul Mijlociu. De fapt, în regiune sunt doi factori perturbatori principali: Iranul, cu veleităţile sale imperiale nejustificate, şi Arabia Saudită, cu petrodolarii folosiţi pentru a stipendia grupări sunnite care se arată imediat dornice să intre în istorie cu un atentat sau o lovitură de stat sângeroasă. Bineînţeles, în jurul lor roiesc sateliţi mai bogaţi ori mai dispuşi să îşi sacrifice cetăţenii în conflicte absurde. Dacă mai adăugăm structura tribală, multiconfesională şi multietnică a multor state, vom avea mixul perfect pentru haos continuu. Ar avea putere oare SUA (eliberată de demagogia Trump), ajutată de Europa, să treacă peste interesele meschine şi să pacifice această zonă? Nu de alta, însă un Orient Mijlociu stabil şi aflat de aceeaşi parte a „emisferei geopolitice” cu Occidentul este esenţială pentru menţinerea status quo ului internaţional, după cum vom povesti într-un nou capitol.  

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult

Testare Covid-19

„Toată lumea așteaptă ca rezultatul să fie pozitiv sau negativ. În biologia moleculară, rezultatul este detectabil/ nedetectabil. Negativ sau pozitiv se pot asocia altor tipuri de teste, dar nu acestor tipuri de teste”, explică dr. Andreea Alexandru, director medical, divizia de laboratoare Regina Maria.

Citește mai mult

Navigând împreună spre viitor

„M-a luat așa, ca pe șah, m-a aranjat, deci eu nu gândeam în perioada aia. De fapt, când primești vestea asta, tu... ești pur și simplu... te oprești în timp și ai în față un hău și nu știi unde să pornești”. Aceasta este mărturia Lilianei, a cărei poveste impresionantă vă invit să o descoperiți.

Citește mai mult