Nici azi nu știu să-mi descriu foarte precis starea care m-a dus în Piața Universității pe 21 decembrie 1989. Nu-mi mai amintesc cât era rușine, cât furie, și cât nebunie. Dar uite că un film îmi spune exact ce aveam în cap atunci: rafturile cu produse de supermarket printre care trecea Bruce Lee, mașinile Lamborghini și Ferrari conduse de Van Damme, bătăile printre și pe mesele încărcate cu platouri apetisante, Rambo mitraliind vietcongii de la șold, Chuck Norris decapitând cu dinții șobolanul pe care i l-au pus pe față „gălbejiții” roșii.
Unde văzusem eu imaginile astea în anii `80? Pe casetele VHS piratate care circulau seara prin apartamentele blocurilor socialiste ale României. Așa mi-ar fi fost înfiptă în creier ideea că în capitalism e o lume mai dreaptă decât în comunism, sunt mașini trăsnet , nu Dacii, e mâncare să te-ndopi până verși, toată lumea stă prin vile rotitoare după soare, curve mișto la tot pasul, whisky și martini și, mai ales, acțiune, adrenalină cât cuprinde; pe cale de consecință, am pornit la luptă împotriva comunismului, ca să am și eu toate astea... De fapt, ce să mai, Chuck Norris ne-a scos în stradă împotriva lui Ceaușescu!
Revelația e livrată de pelicula „Chuck Norris vs. Communism”, produs al intelectului unei dudui Călugăreanu, care înțeleg că stă pe la Londra. Întrucât CNC a respins finanțarea acestui „documentar”, deci n-a fost făcut cu bani de la buget, ar fi trebuit să rânjesc și să-mi văd de treabă, căci, de la o vreme am constatat că viața, și așa mizerabil de scurtă, nu e cazul s-o consum scriind despre toate gunoaiele cu generic.
Văd însă pe ecran, la hașbeo, între persoanele care „depun mărturie”, doi cineaști pe care-i respect în mod deosebit, venerabilul critic și istoric de cinema Tudor Caranfil și talentatul regizor Adrian Sitaru. Mă întreb ce-or fi simțit după ce au văzut filmul ăsta, în care „joacă”.
Mai mult, mi se relatează că la Cluj, la TIFF, o sală întreagă a aplaudat în picioare „acest debut câștigător care celebrează impactul cultural al Hollywoodului”, cum scrie Hollywood Reporter.
Și mai mult, nu știu să fi scris cineva până acum vreun rând critic despre „Chuck Norris vs. Communism”. Așa că mi-a sărit pixul în mână.
Comerțul cu casete video din ultimul deceniu ceaușist a fost o afacere de contrabandă controlată de Securitate, așa cum erau blugii, țigările și băuturile occidentale, cafeaua veritabilă, prostituția națională și internațională cu „româncuțe”. Securitatea dijmuia rețelele de bișnițari, banii negri mergând în conturi „speciale”, pentru operațiuni la fel de „speciale”.
90% dintre filmele rulate erau trash movies, junk, garbage, action, thriller, SF de serie B și C, precum și porno cinstite. Violență, sex, bani, droguri – asta se vindea și se vedea cu precădere.
Majoritatea persoanelor implicate în astfel de rețele erau și turnători ușor de ținut în lesă.
Traficul de casete piratate reprezenta o violare flagrantă, pe scară largă, a legilor internaționale de copyright ( ce vedem acum scris la începutul dvd-urilor originale) la care România comunistă nu aderase. Pentru că oamenii cu videoplayer care organizau seri video luau bani și de la 15-20 de spectatori odată, era și o evaziune fiscală de toată frumusețea. Pe scurt, o hoție.
Ceea ce nu înseamnă că nu m-am dus și eu la astfel de „serate”. În deșertul informațional din România, nu puteai să ratezi așa ceva. 90% dintre filmele rulate erau trash movies, junk, garbage, action, thriller, SF de serie B și C, precum și porno cinstite. Violență, sex, bani, droguri – asta se vindea și se vedea cu precădere. Trebuia să cauți îndelung ca să dai cu ochii, într-un cerc mult mai restrâns, de „Omul de marmură”, al lui Wajda sau „Martorul” lui Peter Bacso, opere de disidență în lagărul comunist.
„Rețeaua video” era o formă pricăjită, caricaturală de consumerism, nu de anticomunism. După ce vedeau aceste imnuri vizuale închinate libertății, cum zice filmul urmașei Călugărenilor, tinerii se duceau să se masturbeze sau să-i bruslească (de la vb. a brusli – a da bine cu piciorul. Bruce Lee) un șut în gură unui prieten la o băută cu vin spumos (că altceva nu se găsea), nu să organizeze un protest anti Ceaușescu.
Imnuri ale libertății, nu numai vizuale, dar și auditive. Interpreta lor, tânăra pe atunci traducătoare a TVR, Irina Margareta Nistor. Mărturisitorii, sau chiar apostolii doamnei Irina vorbesc despre un adevărat libidou al libertății care se degaja din vocea dânsei. Mie, necunoscând-o pe atunci, mi se părea că aduce a pterodactil răcit. Și nici azi nu mi se pare lucrul cel mai frumos la doamna Nistor.
Pe care, de altfel, o simpatizez, e un critic bine documentat și iubitor de film, empatizez cu domnia sa în nostalgia pentru D.I. Suchianu și Iosif Sava. Cu atât mai mult mi-a fost greu să înțeleg cum a putut să se așeze într-o asemenea (im)postură, de „însămânțătoare” a luptei pentru libertate. După ce s-a băgat, cu plată, în acel șmen securist întunecos, să pozeze după 30 de ani în voce inspiratoare disidentă pentru că a tradus la un moment dat „Comunist împuțit!” pe o casetă cu Rambo...
Adicătelea, dacă facem socoteala, două Voci curajoase de femeie am avut și noi: Irina Margareta Nistor și Monica Lovinescu, că restu`...
Ce să propun în continuare? Ca peste trei săptămâni, pe 21 decembrie, să se facă un montaj literar-artistic cu vocea lui Ceaușescu hârâind „Alo! Alo! Rămâneți pe locurile voastre!” și cea a doamnei Nistor zicând „Sfinte Sisoe!” peste „Motherfucker!” și „La naiba!” peste „Fuck you!”?
Aș prefera ca autentica îndrăgostită de cinema Irina Margareta să se mai uite o dată la filmul ăsta, „Chuck vs. com”, într-o seară video ca pe vremuri...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
