Jurnal de tată, episodul 1. În doar trei săptămâni am ajuns din punctul în care aveam o fetiță sănătoasă și zglobie, la cel în care aflam că suferă de o formă agresivă de cancer

Bacău, joi, 21 aprilie. Joia Mare. Copiii au luat vacanță, soția e la serviciu, iar fetița mea, Daniela, la creșă. Sunt liber. Pe la 10 mă sună asistenta de la creșă să vin să o iau, i se pare că burtica e mai umflată ca de obicei. Îmi sun soția să o întreb dacă a observat ceva. Da, a observat, dar a mâncat mult în seara dinainte și e probabil doar balonată. Mă duc să spăl mașina înainte să o iau. Pe la 11 mă sună iar asistenta, să vin, totuși. Daniela râde, e veselă ca întotdeauna. Burtica e într-adevăr umflată, dar atât tam-tam pentru o balonare… pentru a fi liniștiți merg cu ea la medicul de familie. O consultă și plecăm acasă cu Espumisan și cu sugestia de a merge și la pediatru, pentru siguranță. Dar după Paști. La Urgențe nu are rost să mergem acum, să nu îi aglomerăm de sărbători, ne zice medicul.

Trece vineri, apoi sâmbătă, dar burtica nu scade. Duminică e Paștele. Dacă era doar o balonare, ar fi trebuit să dispară deja. Au trecut patru zile, poate e ceva mai serios. Luni pe la 15 suntem la pediatru. Simte ceva la palpare, dar nu îmi spune nimic clar și mă roagă să merg la Urgențe, să îi facă un ecograf. Mergem la spital, intrăm, îi iau sânge, îi pun prima branulă din viața ei. Încerc să negociez cu asistenta să nu o pună, să ia din venă. Oricum vor lua o singură dată… nu?

Pe la 18 ajungem la ecograf. E o masă în abdomen de vreo 6-8 cm. Ne trimit pe secția de Pediatrie, alt ecograf, la fel vede și chirurgul. Ne lasă acasă în seara aceea și ne spune să revenim a doua zi dis-de-dimineață pentru internare și alte investigații. Daniela e aceeași ca întotdeauna: râde, se joacă, e veselă; nu o doare nimic. Dar burtica e umflată.

Marți ne internăm. Miercuri face CT. Joi dimineața o transferă la București, la Marie Curie. Ce a urmat depășește cel mai negru coșmar posibil. În următoarele două săptămâni medicii din București au intervenit de două ori chirurgical pentru a elimina lichid și au prelevat mostre pentru biopsie. Iar rezultatul și discuția cu medicul oncolog au venit pe 16 mai - acel “Luați loc, vă rog”, de care se teme orice părinte. Doar că în cazul nostru discuția a început cu: “Luați loc, vă rog, fetița dumneavoastră o să moară”. Rabdomiosarcom embrionar și (posibil) alveolar simultan. Cu metastaze. Inoperabil. În limbaj simplu, cancerul era peste tot în spațiul abdominal. Dar (pentru că a existat și un dar), “există tratament și îl vom începe, însă nu putem promite nimic” - așa s-a încheiat acea discuție.

În doar trei săptămâni am ajuns din punctul în care aveam o fetiță perfect sănătoasă, zglobie, veselă și puternică, la a afla că suferă de o formă de cancer agresiv, în stadiu avansat. Cu ajutor am obținut și o a doua părere din străinătate, care ne-a confirmat atât diagnosticul, cât și prognosticul nefavorabil. În acest timp, starea Danielei se deteriora constant. Lichidul se tot acumula (cancerul blocase “ceva”) și îi punea probleme de respirație. Saturația îi scădea sub 70, 60 și respira cu mască. Nu se mai putea da jos din pat, nu se putea întoarce. Părea că prognosticul medicilor se va adeveri și că totul se va petrece foarte rapid.

Dar a început tratamentul, chimioterapia. La primele două cure, efectul chimioterapiei se adăuga peste ce provocase deja cancerul și a fost și mai rău. Ea însă a rezistat. Tot ce i-au dat medicii să o ajute să suporte tratamentele a funcționat. Toate deciziile oncologice au fost luate repede și corect, iar boala a început să dea înapoi. Daniela s-a agățat și a rezistat. Chiar dacă au fost și infecții, febre, zile întregi în care nu mânca nimic, tratamentele au continuat și undeva la sfârșitul lui iulie medicii au decis că poate fi operată.

Perioada mai - iulie a rămas scrisă adânc pentru mine și pentru soție. În acele zile când părea că totul se apropie de final încercam din răsputeri să accept faptul că indiferent de deznodământ există un scop și un sens, chiar dacă noi nu putem să le vedem. Tot timpul am păstrat o urmă de speranță. Tot timpul mi-am zis că va rezista.

___________________________

CONTEXT:

De cele mai multe ori, povestim despre copiii bolnavi și mamele care îi însoțesc. Vom vedea aici lucrurile din perspectiva tatălui, a celui care așteaptă, care face drumuri acasă-spital. Andrei Bătrînu, profesor din Bacău, face naveta la București, unde soția este internată la Spitalul Marie Curie cu fiica lor, Daniela, diagnosticată cu o formă agresivă de cancer. 

A început să împărtășească experiența lor oamenilor de la Dăruiește Viață, care i-au propus să-și spună povestea ca să-i ajute pe tații aflați în aceeași situație să se simtă mai puțin singuri. Aceasta este pagina de jurnal 1.

Poți susține construcția Spitalul de Copii (#NoiFacemUnSpital) unde vrem să implicăm familia în tratamentul copilului. Donează pe daruiesteviata.ro. Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntar Dăruiește Viață.

Puteți ți susține construcția Spitalul de Copii (#NoiFacemUnSpital) unde vrem să implicăm familia în tratamentul copilului. Donează pe daruiesteviata.ro. Vom continua publicarea paginilor de jurnal cu sprijinul Sandrei Popescu, voluntar Dăruiește Viață.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp