foto: captura tiktok
Hai să fim sinceri, școala românească nu educă. Epuizează. Nu formează oameni, mai degrabă produce supraviețuitori. Copilul intră în sistem curios, jucăuș, plin de întrebări și iese după 12 ani cu reflexul Pavlovian de a tăcea când vorbitorul e mai mare în grad, cu frica de a greși mai adâncă decât dragostea de a încerca și cu o relație cu cartea undeva între indiferență și traumă activă.
Ilinca a descris-o mai bine decât orice raport PISA: „Profesorii nu le acordă niciun pic de atenție. Știu că săptămâna viitoare trebuie să dea zece milioane de teste, în condițiile în care mai au zece milioane de teste în spate, necorectate și neaduse."
Unsprezece ani. Clasa a V-a. A văzut mai clar decât toți miniștrii care s-au perindat prin acel portofoliu blestemat de la Revoluție încoace.
Programa românească e proiectată ca și cum fiecare copil e un hard disk pe care trebuie să încarci maxim, înainte să expire garanția. Nimeni nu întreabă ce rămâne. Nimeni nu întreabă ce înțelege. Contează parcursul, nu înțelegerea, nu bucuria, nu formarea. Parcursul. Bifele. Catalogul completat. Raportul trimis la inspectorat că s-a predat materia.
27 de cărți într-un an școlar. Nu pentru că profesoara iubește literatura. Ci pentru că programa spune că trebuie, directoarea verifică dacă s-a făcut, iar copilul plătește prețul acestei birocrații cu nervii, cu somnul și cu orice urmă de plăcere a lecturii pe care ar fi putut-o dezvolta vreodată.
Cine ajunge profesor în România?
Uneori, cel mai bun din promoție, cu vocație și dedicare, care alege să rămână în sistem din iubire pentru meserie și rezistă acolo cu un salariu care ar face să roșească și un contabil din Bulgaria.
Dar tot mai des suplinitorul. Cel care n-a prins post titular pentru că posturile titularizabile sunt atât de puține încât profesori cu 9 și 10 la titularizare rămân pe dinafară și reiau concursul an după an. Și atunci, ca să nu rămână catedrele goale, sistemul bagă pe ușa din spate suplinitori fără concurs real, fără filtru serios, schimbați de două-trei ori pe an, care intră în fața clasei cu același drept de a lăsa urme în copiii tăi ca oricare altul, doar că fără nicio garanție de calitate și fără nicio consecință dacă strică.
România a inventat astfel un paradox magnific: profesorii buni stau pe margine așteptând un post, iar copiii sunt predați de o caravană de suplinitori pe care sistemul îi consumă și îi aruncă sezonier. Nu pentru că nu există oameni pregătiți. Ci pentru că statul a ales să nu creeze posturile prin care să îi fixeze.
Meditațiile: corupția pe care o plătești lunar, în numerar, zâmbind
Și acum cel mai murdar secret al educației românești, cel pe care toată lumea îl știe, îl trăiește și nu-l spune tare, de frică să nu-i creeze copilului probleme.
Există în România o practică pe care, dacă s-ar întâmpla în orice altă instituție a statului, am numi-o fără ezitare mită. În școală o numim „meditații" și ne prefacem că e opțional.
Mecanismul e simplu și diabolic: la ore, materia se predă vag, incomplet, cu lacune deliberate sau din incompetență, rezultatul e același. Copilul nu înțelege. Părintele intră în panică. Profesorul sugerează amabil că „ar merge niște ore în plus". La el. Acasă sau pe Zoom. 150 de lei ora. Și brusc, după primele două ședințe, nota crește miraculos. Nu pentru că elevul a deprins brusc algebra sau a înțeles în sfârșit Eminescu, ci pentru că și-a cumpărat dreptul elementar la o notă corectă.
Asta nu e educație. Asta e racketing. Exercitat pe spatele unor copii de 10, 12, 14 ani, care învață de la vârste fragede lecția cu adevărat fundamentală a societății românești: că sistemul nu funcționează după merit, ci după cine plătește.
Și când același copil crește și dă șpagă la medic, la funcționar, la poliție, toată lumea ridică ochii la cer întrebând unde s-a stricat ceva. S-a stricat la catedră, dragii mei. La catedră, în clasa a VI-a, când a înțeles că nota lui e negociabilă.
Domnule ministru, ați scrolat bine?
Și ajungem la dumneavoastră, domnule Mihai Dimian.
Ați fost invitat marți la o dezbatere despre sănătatea mintală a copiilor din România. Nu e un subiect minor, e vorba de generația care va plăti pensiile dumneavoastră și va conduce țara pe care o administrați acum. Ați stat la masă. Ați ascultat, sau ați simulat că ascultați. O fetiță de 11 ani a urcat la microfon, a vorbit cu inima deschisă, a plâns în fața dumneavoastră și v-a dat, gratuit, cel mai onest diagnostic al sistemului pe care îl conduceți.
Ați aplaudat trei secunde. Ați revenit la telefon.
Nu știm ce era atât de urgent pe ecranul dumneavoastră în timp ce Ilinca plângea. Poate un email important. Poate un story pe Instagram. Poate scorurile de la fotbal. Poate chiar o notificare de la Ministerul Educației despre o nouă reformă a educației.
HotNews v-a sunat după. N-ați răspuns.
Firește. De ce ați răspunde unui jurnalist când nici unui copil care plânge în față nu i-ați răspuns?
Asta e în esența ei pură, nedisimulată, relația României cu educația. Nu e neglijență accidentală. E politică nescrisă, practicată constant, de toți cei care au trecut prin acel minister în ultimele trei decenii. Educația e portofoliu de sacrificiu, îl dai celui pe care nu-l mai vrei în altă parte, el face câteva declarații despre „reforma profundă", organizează câteva mese rotunde și după un an și ceva pleacă. Sistemul rămâne.
Ilinca nu a cerut ceva revoluționar. A cerut să învețe. A cerut proiecte, nu teste. A cerut să fie văzută, nu judecată. A cerut să nu i se mai spună că e zero.
Unsprezece ani. Clasa a V-a.
A cerut exact ceea ce orice sistem de educație funcțional din lume oferă de la sine, fără ca cineva să fie nevoit să plângă la microfon în fața Parlamentului ca să o ceară.
Noi, în România, am pus-o să ceară. Am pus-o să plângă. Și am pus un ministru să scrolleze.
Generațiile de copii pe care școala românească le-a convins că sunt zero nu sunt zero. Zero e nota pe care civilizația a dat-o acestui sistem. Zero e ce a rămas din demnitatea unui minister care nu răspunde nici la telefon, nici la lacrimi.
Ilinca o să crească. O să uite poate că a plâns la microfon la 11 ani.
Sistemul în schimb n-o să se schimbe. El nu uită nimic. Oare de ce? Pentru că n-a învățat niciodată nimic.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.