În toată istoria tenisului pe care am trăit-o vreme de o jumătate de secol, nu știu un jucător care să fie clasat până la 29 de ani dincolo de locul 300, iar la 30 de ani să arate un nivel de joc și niște rezultate de Top 20, așa cum face Mihaela Buzărnescu.
Finala ei de la Praga, cu marea jucătoare cehă Petra Kvitová, nr. 10 mondial, fost nr. 2 mondial, învingătoare în 23 de turnee WTA, între care 2 titluri la Wimbledon, a fost strânsă până la ultima minge. Mihaela a rezistat în raliuri cu Petra, a alergat excepțional, a scos ghioagele gladiatoarei cu lovituri defensiv-agresive, a punctat decisiv când a avut ocazia cu forehandul lung de linie (lovitura ei pe care începe s-o știe lumea în circuit) dar și cu reverul zvâcnit, aproape din demivolé. A produs un slais pe rever cu două mâini, gen Florian Mayer sau Fabrice Santoro, foarte incomod pentru adversară și a servit mai bine decât în semifinala cu Camila Giorgi. Kvitovei i-a fost mereu teamă de Mihaela, s-a văzut asta din cele câteva răcnete pe care le-a scos în momentele de reușită importante.
Cu eforturi deosebite, Kvitová a ajuns să conducă cu 4-1 în setul decisiv. Însă oboseala cehoaicei, depășită la rezistență fizică de româncă, era vizibilă. Dacă meciul ar fi continuat cu schimburi tari de pe fundul terenului, mai mult ca sigur Mihaela întorcea scorul, cum o făcuse și în primul set.
Aici însă, s-a văzut maturitatea tactică a campioanei Petra Kvitová. În cele două ghemuri în care a mai servit Mihaela, Petra a avut un singur obiectiv: să nu ajungă să dea în minge de două ori. Prin urmare, a returnat fiecare serviciu, ca să zic așa, excesiv de decisiv: dacă intră, bine, dacă nu, măcar nu mă consum în schimb de lovituri. Și-a păstrat astfel forțele pentru ghemurile de serviciu pe care le-a câștigat destul de clar, menținând break-ul avans: 6-3. Dacă meciul, de două ore și jumătate, se mai prelungea 15 minute, Petra ar fi cedat fizic...
Un singur lucru am să-i reproșez Mihaelei Buzărnescu: nesfârșitele vorbiri, grimase și gesticulații pe care le face către ea însăși, către antrenoare, către arbitru, către spectatori. Aproape ca Ostapenko în zilele bune. Pe lângă aspectul dizgrațios al acestui fel de a fi pe teren, „folclorul” ăsta nici nu ajută, dimpotrivă, îi îngreunează concentrarea.
Sper ca meciul de înalt nivel pe care l-a terminat cu fruntea sus în fața Petrei Kvitová să o întărească pentru înfruntarea de la Madrid cu Maria Sharapova...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
