La Baia Mare, un asistent social i-a dus pe toți copiii de la groapa de gunoi la școală și la grădiniță, în ciuda împotrivirii autorităților care nu-i doreau alături de copiii „normali”

Foto: Baia Mare (Guliver Getty Images)

Bunica mea, Silvia Man devenită Burean după căsătorie, a crescut orfană de mamă. Neglijată, la şcoală a ajuns rar şi doar pentru primii doi ani de şcoală primară. A fost analfabetă pentru mai bine de jumătate din viaţa ei, dar apoi a avut noroc: au venit comuniştii şi au obligat-o, la vârsta adultă, să meargă la şcoală şi să facă opt clase. La sfârşitul anilor '60 (mai exact în 1969) regimul interzicea profesia de asistent social, dar avea alte metode pentru a încuraja (sau obliga) oamenii (după caz) să îndeplinească obiectivele de dezvoltare socială. Iar pentru comunişti eradicarea analfabetismului (şi electrificarea ţării) erau musai. Cam pe la vremea la care m-am născut eu, Mama (aşa îi spuneam bunicii: Mama cu M mare), terminase cele 8 clase şi învăţase să citească bine. La început ziare, iar apoi la vârsta senectuţii, când a început să şi aibă timp pentru citit, a început să savureze romane de dragoste. Cele mai spumoase conversaţii pe marginea lui „Ion” cu ea le-am avut!

Ionuţul anului 2015 are un defect de vorbire. Dintr-un sat sărac rău cum sunt multe, el e mai nărăvaş (adică e hiperactiv) şi e „educat” cu bătaia cea ruptă din rai. La şcoală nu a fost primit pentru că ar fi stricat clasa şi pentru că doamna nu ar fi avut timp să se ocupe şi de el şi de ceilalţi copii. Mama lui e semi-analfabetă - adică ştie toate literele, dar leagă greu înţelesul cuvintelor şi al propoziţiilor – aşa încât nu a ştiut să se lupte pentru drepturile lui. „Asistenta” socială din sat, fără studii de specialitate, rudă cu primarul şi făcătoare de lege pentru cine dă ciozvârta de carne sau alte foloase pentru sine şi partid (aşa zic sătenii), a evitat cu grijă să aibă de-a face cu Ionuţ, familia lui şi cei patru fraţi, deşi ştie că la o disperare mama lor îi duce la cerşit la Bucureşti. 

La fel ca bunica mea, Ionuţ a avut noroc. Nu au mai venit comuniştii, ci Diana şi nişte oameni buni de la Bucureşti şi aiurea (unii chiar plecaţi din ţară) care au început să facă de toate: să se intereseze de ce Ionuţ nu e la şcoală, să o înveţe pe mama lui cum să meargă cu el de mână să îl înscrie şi să ceară drepturile băneşti pe care le are copilul cu nevoi speciale, să facă dosarul prin care să justifice nevoile speciale, să găsească un centru de recuperare, să îl ducă pe copil la medic şi la psihoterapeut, să pună mână de la mână ca să construiască o căsuţă lângă coliba de chirpici de 3 x 3 unde trăiau 7 suflete. Acum Ionuţ merge la şcoală şi de curând a învăţat prima lui poezie, pe care am sărbătorit-o cu emoţii şi lacrimi de bucurie, ca pe una din cele mai importante realizări ale vieţii.

Azi e ziua asistenţilor sociali şi de ziua lor îmi vin în minte câteva cifre. Din datele Colegiului asistenţilor sociali, rezultă că în România sunt aproximativ 35.000 de absolvenţi de asistenţă socială. Dintre aceştia mulţi au plecat în străinătate, unde profesează în condiţii net superioare şi pentru salarii de cel puţin zece ori mai mari decât în România, unde mulţi asistenţi sociali câştigă în zona a 800 de lei, în condiţiile unei meserii care, dacă e făcută aşa cum trebuie, poate să fie extrem de utilă social, dar şi extrem de stresantă. Mulţi dintre cei care nu au plecat au ales să profeseze în alte domenii, pentru că meseria lor, deşi nobilă, e foarte grea şi prea puţin plătită. Astfel, din 35.000 de absolvenţi, doar 7000 profesează, ceea ce înseamnă că sistemul funcţionează cu doar 35% din specialiştii necesari, restul de personal încadrat pe posturi de asistenţi sociali fiind la bază orice altceva, mai puţin asistenţi sociali: horticultori, bibliotecari, ingineri sau chiar… nimic (studii medii).

Lipsiţi de studii de specialitate, aceştia fac ce pot, în limita bunului simţ şi a inteligenţei emoţionale şi sociale cu care e dotat individul mediu în societatea noastră. Uneori asta poate salva vieţi, alteori e mult prea puţin. Grupul de donatori din care fac parte s-a confruntat cu un astfel de caz în încercarea de a ajuta o mamă foarte tănără, victimă a unei tentative de trafic de carne vie, prin metoda lover boy. În viziunea „asistentei” sociale din comunitate, vina era a mamei pentru că umbla după bărbaţi (dovadă în primul rând cei doi copii), plângere penală împotriva traficantului nu trebuia depusă pentru că oricum numai fetele fraiere pot să cadă în aşa plasă, la grădiniţă copiii nu trebuie neapărat să meargă pentru că sunt răi şi deranjează, cerşetoria endemică în comunitate nu e o aşa mare problemă pentru că numai cine are dă, de intervenit împotriva violenţei domestice nu se poate pentru că oricum „ăştia” o iau de la capăt şi aşa mai departe. 

De ziua asistenţilor sociali eu îmi doresc multe pentru binele lor şi al nostru. În primul rând, îmi doresc şi le doresc să se bucure de respectul pe care îl merită în societate. La Baia Mare, o prietenă asistent social a adus toţi copiii de pe groapa de gunoi a oraşului la grădiniţă şi la şcoală, cam împotriva tuturor celorlalte autorităţi care nu prea îi doreau alături de copiii „normali”. Dar ea s-a luptat pentru ei şi, tot vorbind despre ei pe facebook, a reuşit să construiască un grup cetăţenesc, care acum o ajută. Respect!

De asemenea, îmi doresc ca Ionuț și alți copii cu defecte de vorbire şi cerinţe speciale (înnăscute sau datorate sărăciei în care se zbat) să fie primiți la școală și ajutați, în loc sa fie alungați pe motiv ca strică clasa. Îmi doresc ca asistenţii sociali să fie pregătiţi emoţional şi tehnic pentru a interveni în favoarea lor atunci când alte instituţii îi nedreptăţesc. Îmi doresc ca familiile sărace, mai ales copiii, sa primească sprijinul prevazut de lege, fără condiționari administrative absurde. De exemplu, un copil ai cărui părinţi nu are domiciliu nu poate să primească tichetul social pentru grădiniţă, deşi tichetul a fost gândit în primul rând pentru cei mai vulnerabili dintre copii, deci chiar aceştia. Îmi doresc ca mamele care cerșesc cu copii în brațe sa nu mai fie amendate şi blamate, ci ajutate sa depășească momentul crud din viața lor. Îmi doresc ca asistentii sociali sa fie angajați „pe bune” și sa aibă studii de specialitate. Să aibă salarii decente și acces la formare continuă. Să încetăm să îi angajăm pe criterii politice, pentru ca sunt finii și verii cuiva.

În fine, îmi doresc multe, dar cel mai mult îmi doresc sa creăm în jurul fiecărui asistent social merituos o rețea cetăţenească de sprijin pentru ca împreună să facem mai mult pentru comunitate, asa cum a făcut prietena mea de la Baia Mare. Azi, de ziua asistentului social, ia-ţi un minut şi gândeşte-te dacă cunoşti un asistent social. Apoi dă-i un telefon şi întreabă-l dacă are nevoie de ceva, dacă îl poţi ajuta în vreun fel să ajute vreun copil sărac, o mamă cu mulţi copii sau o familie în care e cineva grav bolnav. Dacă ai o firmă şi te gândeşti să faci o faptă bună de Paşte sau de Crăciun (deşi până la Crăciun mai e, dar impactul adevărat se premeditează), ia legătura cu un asistent social şi susţine-i munca: el ştie cel mai bine care sunt nevoile comunităţii şi va şti şi care sunt cele mai utile modalităţi de intervenţie. Un proiect special la care mă gândesc mereu e cel al unor burse comunitare pentru asistenţii sociali care au proiecte personale cu impact dovedit. Cu 800 de lei pe lună nu se face dezvoltarea socială, iar performanţa trebuie răsplătită şi aici, ca în toate celelalte domenii. Aşa cum a apărut „taxa” pe democraţie, poate inventăm şi o „taxă” pe dezvoltarea socială.

E important să ne implicăm. Asistenţa socială ne priveşte pe toţi. Pe toţi cei care detestăm să ne vedem semenii la ananghie. Şi pe toţi cei care sperăm ca la vârsta senectuţii cineva să muncească în ţara asta, pentru ca noi să putem să ne luăm pensia (câtă o fi) şi să savurăm un roman de dragoste, o conversaţie cu nepoţii, un final demn. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp