Lacrimile nu vin din batistă. Episodul 2: Cum am putea resuscita fotbalul românesc

Fotbalul din România a avut mai mereu rolul de a fi fost un furnizor constant de emoţii pentru suporterul român. În comunism a fost poate principala supapă de entertainment şi a beneficiat de aportul unor artişti de calitate. Bucuriile unor meciuri epice în special în anii ’80-’90 reprezintă pentru suporterul un standard foarte înalt şi cântăresc greu în memoria emoţională a acestuia. Transformarea societăţii româneşti în ultimii 25+ ani nu avea cum să nu afecteze şi fotbalul, iar deschiderea României către lume a creat şi oportunităţi şi riscuri. Într-un sistem al fotbalului din ce în ce mai integrat şi cu acces la active de pe toate meridianele lumii, fotbalul din România se confruntă cu provocări, care chiar dacă nu sunt specifice (se regăsesc în forme poate similare şi în Bulgaria, de exemplu) se manifestă singular în mintea suporterului român, pentru că, nu-i aşa, cine ar vrea să identifice cu sisteme asemănătoare care nu funcţionează? Mai ales când comparaţia cu fotbalul de calitate este accesibilă uşor şi constant. 

În esenţă, problemele fotbalului din România provin din două surse aparent aflate într-un cerc vicios : 1. Modalitatea în care se creează produsul şi 2. Finanţarea industriei.

Crearea produsului

În ceea ce priveşte jucătorii, ar trebui spus că interdicţia la export a fotbaliştilor înainte de 1989 a făcut ca echipele regionale să fi păstrat talente care nu-şi găseau locul la cele două echipe cu anvergură naţională importante (i.e. Steaua şi Dinamo), însă care erau în măsură să creeze emoţii suficiente pentru suporterul regional, e drept, privat de alternative de entertainment. Exportul masiv al talentelor după 1989 a creat, pe de o parte un deficit natural de valori la nivelul întregii ţări, iar pe de altă parte a structurat piaţa în creatori de valoare şi exportatori (vânzători). Un jucător a fost vândut mai bine la export de la echipe care jucau constant în competiţiile europene (i.e. Steaua, Dinamo) decât de la echipe regionale. Aparent, echipele cumpărătoare au fost pregatitie să plătească un premium unei echipe gen Steaua, cumpărarea de la o astfel de echipă fiind în acelaşi timp şi un test intermediar pentru valoarea activului. Altfel spus, preţul activului era şi este încă suficient de mic pentru a nu justifica cumpărarea de la o echipă mică/mijlocie (regională) aceasta din urmă neavând nici contactele nici expunerea necesare pentru a-şi promova singură activele. Acest lucru a transformat echipele regionale în scouteri pentru echipele cu anvergură naţională, însă dincolo de orice, pe termen mediu şi lung au privat suporterul regional de emoţii fotbalistice pe care altă dată le obţinea cu uşurinţă.

Pe de altă parte o competiţie coruptă în anii ’90, combinată cu interferenţe extra-fotbalistice în produsul fotbalistic, au ruginit şi mai tare lanţul de creare a valorii în fotbal. Fotbalul s-a vândut uşor mai întotdeauna, iar de acest lucru au profitat anumite figuri regionale care au preluat în forme inovative finanţarea echipelor de fotbal şi pe care le-au folosite ca modalitate de promovare proprie sau a intereselor extra-fotbalistice. Astfel, pentru Finanţatori, echipa de fotbal a fost o modalitate ieftină de achiziţia de GRP (gross rating point) pentru publicitatea proprie şi pentru care în condiţiile unei pieţe funcţionale ar fi trebuit să investească mai multe resurse. Multe dintre echipe au ajuns să se indentifice cu Finanţatorii (Steaua, Dinamo, U Craiova, Rapid, Poli Timişoara, FC Argeş, Ceahlăul, Bistriţa, U Cluj, Farul Constanaţa) iar legătura unidirecţional incestuoasă dintre Finanţator şi club a condus la o situaţia limită a industriei : echipe altă dată fanion ale României, chiar foste campioane, au dispărut, iar cele care au rezistat se regăsesc în faţa unor situaţii juridice şi financiare cel mult fragile. În acest moment industria fotbalistică din România este la milă a 1-2-3 exportatori, iar în anumite situaţii doar intervenţia publică a făcut ca echipele să-şi poată continua activitatea, fapt care pune în discuţie sustenabilitatea fenomenului fotbalistic din România. 

Infrastructura reprezintă cumva bomboana pe colivă a industrei fotbalului din România. Practic nu se poate imagina un produs fotbalistic de calitate fără un stadion corespunzător, timpul fotbalului romantic cu suporteri pe maidan sau pe blocuri nemaifiind de actualitate. În România ultimilor 25 de ani relaţii dintre cele mai nebănuite între proprietarii echipelor de fotbal şi proprietarii stadioanelor au crescut şi mai mult volatilitatea şi precaritatea produsului fotbalistic şi nu de puţine ori s-au simţit influenţe extra-fotbalistice. 

Apariţia recentă a unor stadione de nivel european a rezolvat în parte problema, însă soluţia nu este în măsură să creeze o relaţie stabilă în triunghiul Jucatori-Suporteri-Stadion. Echipele mari din Europa şi-au construit propriile stadioane, de multe ori cu în parteneriat cu corporaţii puternice, reuşind astfel să închidă solid triunghiul amintit mai sus. În plus, întâmplător sau nu, stadioanele devenite veritabile temple ale fotbalului creează venituri extra‑fotbalistice din vizite sau evenimente scumpe organizate în interiorul lor. În România, precaritatea relaţiei dintre cei doi proprietari, care aparent nu ar trebui să aibă interese divergente, reprezintă un risc major pentru prosperitatea pe termen mediu şi lung a industriei. 

Faptul că proprietarii de echipe de fotbal nu au investit în propriile stadioane, preferând o relaţie “deschisă” cu proprietarul stadionului, unui finanţist ar trebui să-i ridice un semn de întrebare cu privire la un provizion neconstituit în contul de profit şi pierdere în favoarea costului de oportunitate al stadionului. De asemenea, dintr-o perspectivă strict economică, acest lucru demonstrează şi abilitatea limitată a cluburilor de fotbal de susţine o investiţie de 20-50 milioane de euro, echivalentul costului de construcţie al unui stadion la standarde de club european. 

În fine, în privinţa Suporterilor, ar fi de spus că faţă de alte industrii, achiziţia suporterilor de fotbal se întâmplă la vârste fragede sau nu se întâmplă deloc. Absenţa migraţiei de la un club la altul este un alt fenomen care particularizează fotbalul faţă de alte industrii. Legătura cu echipa favorită este condiţionată de rezultatele echipei la momentul la care suporterul “deschide ochii”, iar dacă se realizează, se realizează aproape pentru totdeauna. Altfel spus, o performanţă fotbalistică mediocră nu va fi în măsură să atragă suporteri foarte tineri, la fel cum o performanţă sportivă rezonabilă nu va reuşi să atragă rapid un public adolescent-matur, care nu a reuşit să se indentifice cu echipa respectivă la vârste fragede. Exemplele unor echipe precum CFR Cluj şi Viitorul Constanţa sunt foarte relevante în acest sens. Polarizarea echipelor în România şi calitatea îndoielnică a produsului fotbalistic creat la nivel regional a îndepărtat şi va continua să îndepărteze suporterii de stadioane, iar în condiţiile prezente, chiar şi accesul gratis la meciurile de fotbal nu e sigur că ar atrage mai mulţi suporteri.

În fine, un impact nefast l-au avut conflictele de interese la nivelul cluburilor, mai precis cele care au consacrat actori de tip 1) Finantator-Impresar, 2) Finantator-Antrenor, sau 3) Antrenor-Impresar. Acest lucru a fost posibil în special la echipele cu anvergură naţională (cele care au ajuns să exporte “scump”) însă nu sunt lipsite de relevanţă şi situaţiile întâlnite la echipele regionale. Această realitatea nu doar a afectat calitatea produsului, ci a şi pus sub semnul întrebării soliditatea lanţului de creare a valorii în cadrul clubului şi industriei.

Finanţarea industriei

În ceea ce priveşte veniturile “diviziunea muncii” se manifestă pe deplin. Echipele cu anvergură naţională şi implicit cu expunere în Europa trăiesc din banii de la UEFA, din vânzarea de active la export şi mai mult sau mai puţin semnificativ din vânzarea de bilete. Echipele regionale sunt însă fundamental dependente de vânzarea drepturilor de televizare şi din vânzarea activelor către echipele cu anvergură naţională. Vestea proastă este că efortul de găsire şi promovare a talentelor este infinit mai mare pentru echipele regionale, fapt care creşte precaritatea pe termen mediu şi lung a produsului fotbalistic şi limitează stabilitatea financiară a echipelor. Vestea şi mai proastă este că precaritatea produsul fotbalistic se manifestă pe termen scurt prin suporteri din ce în ce mai puţini la stadion. Pe termen mediu acest lucru se va exprima prin interesul şi mai scăzut al cumpărătorilor drepturilor de televizare, lucru care va creşte pauperitatea şi nerelevanţa industriei. În condiţiile nediverisificarii veniturilor şi a unui capitol bugetar Merchandising nesemnificativ, dependenţa de resursele de la UEFA, e drept generoase pentru România, a creat victime pe alocuri fatale. Cazurile Unirea Urziceni sau Oţelul Galaţi şi mai recent într-o oarecare măsură Viitorul, sunt cele mai bune exemple.

Astfel România apare ca având foarte puţine echipe care rulează resurse (1-2-3 echipe) în timp ce toate celelalte par a fi dependente de resursele generate de primele. Această realitate creează nu doar o polarizare a echipelor şi o întărire a rolului “predestinat”, ci şi o polarizare a produsului fotbalistic generat de cele două tipologii de modele economice. Ar fi de spus totuşi că este un dezavantaj pentru echipele “mari” să nu aibă parte de confruntări serioase în ţară. Pe termen mediu şi lung calitatea produsului creat de acestea scade şi va conduce inevitabil la un produs fotbalistic îndoielnic şi la export. La urma urmei, până să ajungă să joace în Europa o dată la două săptămâni (10+ meciuri), echipele trebuie să joace săptămână de săptămână în ţară (30+ meciuri), acolo unde ar trebui să-şi creeze premize solide de competitivitate.

Posibile soluţii

Principalele resorturi de însănătoşire solidă şi pe termen mediu a fotbalului din România au în vedere în principiu 1) aşezarea pe baze solide a triunghiul Jucători – Suporteri – Stadioane şi 2) capitalizarea şi finanţarea cluburilor şi a industriei.

Triunghiul Jucători – Stadioane – Suporteri

În privinţa jucătorilor, modelul economic al echipelor de club din România funcţionează pe principiul unui salariu fix al acestora – perceput societal ca mare, plus un bonus în funcţie de rezultatele echipei/jucătorului. Sub acest model economic, jucătorul este protejat prin salariul fix şi nu este asociat la riscurile/beneficiile echipei. În aceste condiţii, o posibilă migraţia a acestui model către unul în care jucătorul partajează cu Finanţatorul o parte din riscuri/beneficii ar putea crea un nou suflu pentru performanţă, transformând jucătorul într-un antreprenor. Situaţia nu ar fi o noutate absolută, cluburi mari din Europa apelând la astfel de soluţii în legătură cu veniturile jucătorilor : salariul fix “mic”, jucătorul urmând să primească un procentaj din drepturile de imagine ale acestuia, transformându-se în promotor al propriei imagini alături de cea a echipei (i.e. a se vedea modelul David Beckham).

Cluburile ar putea de asemenea investi în educaţia juctorilor dincolo de fotbal. Cursuri intensive de limbi străine şi vorbit în public, susţinute în egală măsură de cluburi şi organismele de conducere ale fotbalului ar putea fi o cale către jucători mai valoroşi – în special la export, dar şi către o integrare mai rapidă a acestora la cluburile achizitoare. Acest lucru nu doar ar creşte probabilitatea unei cariere mai lungi şi de succes la clubul achizitor, ci poate da roade pe termen mediu şi pentru echipa naţională, acolo unde vor ajunge jucători integraţi şi activi în campionate (mai) puternice. Cum spuneam pentru un club mare problemă nu o reprezintă resursele pentru actizitia activului, ci integrarea activului.

Fără a dori să mă pronunţ cu privire la formula de organizare a campionatului ar fi de spus că în campionatele puternice un jucător joacă 45+ meciuri pe an în competiţii care au rolul de a ţine jucătorii în formă şi fanii activi şi de a vinde şi mai multă publicitate. Foarte posibil, un număr mai degrabă redus de meciuri nu-i permite jucătorului creşterea intrinsecă a valorii. Mai mult, când ajunge să schimbe geografia pentru campionate mai puternice, este pus în faţa unei realităţi fizice epuizante. Aşa cum Ryanair/Wizzair au înţeles că avioanele produc bani cu cât stau mai mult în aer, la fel un sportiv de performanţă va ajunge să fie competitiv în măsură ce are multe situaţii în care îşi expune competitivitatea.

În privinţa suporterilor de fotbal, situaţia nu este dintre cele mai roz având în vedere dispariţia unor cluburi istorice în România şi fragmentarea diverselor facţiuni de suporteri ale cluburilor rămase industria ar trebui să ia în calcul riscurile prin care trece şi să facă primul pas. În lipsa unei strategii proactive de “achiziţie” a suporterilor, aceştia vor migra încet şi iremediabil către alte variante de entertainment, iar singurul numitor comun ar putea rămâne echipa naţională. O altă insuficienţă este prezenţa (sau mai degrabă absenţa) doamnelor pe stadioane. În mod tradiţional, fotbalul apare ca o industrie a bărbaţilor, însă imaginile pe care stadioanele mari ale Europei ni le oferă demonstrează o realitate diferită : multele doamne pe care le vedem la stadion nu sunt doar soţiile/prietenele fotbaliştilor. Acestea trăiesc emoţiile pe stadion la fel ca bărbaţii şi nu sunt o exprimare a conceptului femeia-barbat. Creşterea prezenţei doamnelor pe stadioane reprezintă o oportunitate pentru industrie, iar pe termen mediu chiar pentru experienţa din stadion, acolo unde doamnele pot acţiona ca bariere pentru “produsele lingvistice” create actualmente de suporteri. Cert este că fotbalul fără suporteri este ca mâncarea fără sare, astfel că persistenţa pe termen mediu a acestei probleme s-ar putea să afecteze şi cumpărătorii dreputurilor de televizare care vor fi din ce în ce mai puţin interesaţi de un produs incomplet.

Pe termen scurt şi mediu cluburile nu vor putea înveşti în stadioane, însă împreună cu autorităţile locale îşi pot uni eforturile pentru a dezvolta parteneriate prin care jucătorii devin ambasadori recurenţi ai echipei/fotbalului în şcoli. Fotbalul poate capata astfel natura unui liant în cadrul comunităţii, lucru care este cu precădere necesar pentru echipele regionale.

Finanţare şi venituri

Foarte probabil, pe termen scurt şi mediu veniturile cluburilor vor continua să vină din vânzarea drepturilor de televizare şi din vânzarea activelor. În privinţa primei categorii, mai importantă decât orice rămâne distribuţia acestora, în aşa fel încât să permită echipelor care nu au potenţial de a aduce venituri din alte surse (i.e. în special din vânzarea activelor la export) şi să menţină o calitata decentă a produsului, evitând astfel o polarizare şi mai accentuată între echipele cu anvergură naţională şi cele regionale.

În Spania, de exemplu, diriguitorii fotbalului au înţeles că o astfel de polarizare nu este benefică pe termen mediu şi lung pentru industrie. Soluţia a venit din regândirea distribuţiei drepturilor de televizare. Ani buni, negocierea individuală a drepturilor de televizare a permis celor două echipe fanion (Real şi Barcelona) să atragă din această sursă până la 20 de ori mai multe resurse decât echipa clasta pe ultimul loc. Restructurarea sistemului de distribuţie a acestor venituri a limitat progresiv acest raport până la 3, permiţând astfel creşterea resurselor celorlalte echipe şi achiziţia de talente cu care să poată face faţă celor două super-puteri fotbalistice. Aşa se poate explica apariţia pe termen scurt a unei noi echipe cu veleităţi continentale dacă nu globale (i.e. Atletico Madrid) într-o lume în care Top10 al echipelor europene părea la fel de stabil ca şi patrulaterul jucătorilor tenis care domină competiţia în ultimii 10 ani (i.e. Federer, Nadal, Dkokovic, Murray). Nu în ultimul rând, negocirea colectivă a drepturilor de televizare a permis campionatului Angliei să atragă aproape de două ori mai multe resurse decât orice alt campionat din Top5, acest lucru având un efect multiplicator (Deloitte, Annual Review of Football Finance 2017).

În România echipele au fost preluate în proprietate la un cost de oportunitate discutabil, iar finanţarea s-a întâmplat în marea majoritate a situaţiilor prin împrumuturi ale finatatorilor către cluburi şi nu prin capitalizarea acestora. Astfel, cluburile au devenit parte din holdingurile Finanţatorilor, iar dificultăţile financiare ale ultimilor au avut un impact direct asupra cluburilor, în condiţiile în care, în ciuda dificultăţilor, industria fotbalului a fost mai degrabă lichidă şi a generat constant resurse. La acest lucru a contribuit şi “diviziunea a muncii” care în mod progresiv a condus la polarizarea calitativă şi financiară dintre cluburi. În aceste condiţii, migraţia către un sistem în care cluburile sunt capitalizate prin resurse de tip equity le-ar proteja de interferenţele Finanţatorilor, iar acest lucru pare aliniat şi cu programele UEFA legate de stabilitatea financiară a cluburilor. Aceştia din urmă îşi vor vedea produsul crescând structural, într-o industrie care nu produce rezultate pe termen scurt/mediu (vezi Olympique Lyon sau Manchester United).

Un club bogat la nivelul României ar putea în principiu pe termen scurt să influenţeze relativ rapid deciziile unui club mai puţin bogat (i.e. regional) printr-o simplă achiziţie a unui activ, fapt care pentru clubul regional reprezintă finanţare pe termen scurt, însă afectează calitatea produsului pe termen mediu şi lung. Pe de altă parte, acel club bogat nu nu va putea cumpăra jucători de la toate cluburile pentru a-şi asigura suportul constant al acestora şi nu-i va putea integra sănătos în structura proprie. Un astfel de model nu este doar contra-productiv pentru finanţarea pe termen lung a industriei, ci poate afecta iremediabil şi calitatea produsului fotbalistic cu consecinţele amintite mai sus. Astfel susţinerea prin diverse modalităţi a cluburilor "regionale" ar echivala cu o susţinere a abilităţii acestora de a-şi întări situaţiile financiare crescând nu doar abilitatea acestora de a atrage talente, cât şi pe termen mediu calitatea produsului creat.

În fine, este foarte probabil că în viitorul apropiat un produs fotbalistic neinteresant să nu atragă interesul suporterilor spre identificarea cu clubul sau cu jucătorii, fapt care va limită şi mai mult abilitatea industriei de a genera venituri din Merchandising. Pe de altă parte întărirea legăturilor dintre echipe/jucători şi suporteri ar putea constitui punctul de plecare către legături mai strânse pe termen mediu şi lung şi ar face astfel din Merchandising şi Bilete un capitol bugetar mai relevant.

Concluzie: Polarizarea accentuată a modalităţii în care fotbalul din România produce valoare este poate principalul risc pentru sustenabilitatea industriei şi va creşte probabilitatea de a avea un produs de calitate îndoielnică la intern, acolo unde materia primă se transformă pentru prima dată. În aceste condiţii, regândirea mecanismelor care creează produsul, reaşezarea inteligentă a „diviziunii muncii”, achiziţia suporterilor şi sustenabilitatea finanţării sunt câteva subiecte care trebuie abordate deschis pentru ca fotbalul să continue să-i intereseze pe „stakeholders”, în special suporteri şi sponsori. Fără suporteri, fotbalul nu există. Fără sponsori, avionul fotbal se opreşte în aer. Brutal şi intră în picaj.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp