Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Lacrimile nu vin din batistă. Partea I

Fotbal-

( Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

E un lucru bine ştiut că sistemele pică greu, însă când pică, refacerea e dificilă. Avioanele sau corpul uman reprezintă astfel de sisteme: e nevoie de multe deficienţe pentru ca acestea să cedeze. Însă, când acele multe deficienţe se vor fi întâmplat, picajul sistemelor e abrupt şi de cele mai multe ori foarte dificil de remediat. Prin complexitatea la care a ajuns, fotbalul dintr-o anumită ţară – un sistem la urma urmei -, funcţionează ca avioanele sau ca organismul uman din exemplul de mai sus. În cele ce urmează voi încerca să articulez actuala paradigmă a fotbalului din România argumentând că 1) acum se plătesc scump păcate ale trecutului, altfel spus Lacrimile nu vin din batistă (Eduardo Galeano - El Fútbol a Sol y Sombra) şi că 2) schimbarea trebuie făcută prin repornirea motoarelor în aer, fapt care nu exclude un picaj liber. A doua teză are menirea de a pregăti suporterii români pentru un viitor nu foarte meritoriu al emoţiilor fotbalistice româneşti. Vestea bună ar fi că sunt lucruri care pot aduce schimbări pe termen mediu şi lung, însă cine (mai) e pregătit pentru un „fotbal de calitate pe termen mediu” ?

1. Scurtă prezentare a fotbalului business

Înainte de a fi orice, trebuie spus că fotbalul are rolul de a distra privitorii (i.e. entertainment). Sunt multe cărţi scrise despre fotbal şi despre mecanismele care-i susţin şi menţin popularitatea. Cert este că dacă e ceva care îl face atât de popular este combinaţia de simplitate şi identificare cu emoţia maselor. Însă mai e ceva: Fotbalul este poate mijlocul cel mai simplu de depăşire a condiţiei sociale pe termen scurt. Prin fotbal, pentru sume mai degrabă mici şi repede (i.e. în cca 90 de minute) un suporter poate deveni „altceva decât este” prin asocierea lui cu o echipă (câştigătoare) şi cu masa de suporteri ai acesteia. În viaţa reală, o altfel de condiţie socială se obţine cu resurse mult mai mari (i.e. educaţie, bani, efort, timp, etc.). De-o manieră generală prin sport, dar mai ales prin jocurile de echipă, dintre care cel mai popular rămâne fotbalul, mutaţia către o condiţie socială superioară, fie ea şi efemeră, rămâne cel mai simplu de obţinut. Poate că în nici un alt fenomen social, în fotbal spunem când echipa noastră câştigă, că „AM câştigat”, iar atunci când pierde, că „AU pierdut”. Însă dincolo de emoţii, cum funcţionează fenomenul dincolo de cei 22 de jucători al căror obiectiv e aparent simplu?

Trebuie spus de la bun început că pentru a exista, fotbalul are nevoie de trei ingrediente active în acelaşi timp: jucători (echipă/staff), stadion (infrastructură) şi suporteri. În această ecuaţie jucătorii reprezintă evident cheia, însă nu sunt suficienţi. Absenţa sau insuficienţa uneia dintre celelalte ingrediente „discountează” fundamental experienţa de entertainment a fotbalului şi îi scade interesul. În esenţă, fotbalul trăieşte într-un etern confilict de interese, pentru că în ciuda alinierii intereselor, nu toate părţile implicate vorbesc aceeaşi limbă. De multe ori atingerea obiectivului (i.e. victoria) sau a unor obiective financiare (i.e. vânzarea unui jucător) se face cu jucători care nu sunt neapărat pe placul suporterilor. La fel cum succesul financiar poate să nu însemne neapărat performanţele sportive aşteptate de suporteri (i.e. vezi modelul Arsenal), însă acest lucru pare să nu afecteze interesul şi popularitatea fotbalului, atâta timp cât emoţiile sunt garantate. Ce rămâne este faptul că suporterii sunt ultimii consumatori şi plătitori ai acestora, iar pentru a se exprima pe deplin au nevoie de un spaţiu corespunzător.

Fotbalul a apărut din nevoia de identificare societală şi emoţională în comunităţi mari, iar faptul că a fost inventat în Anglia revoluţiei industriale nu e o surpriză. Orientarea naturală a oamenilor către competitivitate a făcut să crească constant interesul privitorilor, iar până la transformarea fotbalului într-un business veritabil n-a mai fost decât un pas. Au apărut astfel noi stakeholders, iar poate cei mai importanţi au fost radioul/televiziunea şi sponsorii. Primii au făcut ca trăirea emoţiilor să fie posibilă şi în afara spaţiului fizic al competiţiei (i.e. arenă) multiplicând exponenţial astfel impactul social al fotbalului, iar sponsorii au introdus kerosen într-un fenomen deja exploziv prin natura lui. Mai nou, social media a dus industria în zone dintre cele mai inovative şi nu încetează să surprindă suporterul cu noi opţiuni de consumare a emoţiilor. În 2016 doar în Europa fotbalul producea cca 25 miliarde euro (Deloitte, Annual Review of Football Finance 2017), făcând astfel ca industria fotbalului să fie o industrie perfect lichidă, în care produsul, la fel de efemer ca undele radio/tv, se singularizează prin emoţiile şi amintiri pe care le scrie în creier.

În principiu, fotbalul trăieşte din patru-cinci surse de venituri :

- Bilete. Fotbalul creează emoţii pentru suporteri (chiar transgresări sociale), iar pentru acest lucru suporterul care le consumă trebuie să plătească un preţ. Preţurile biletelor sunt şi ele de mai multe tipuri în ciuda faptului că microbistul consumă evenimentul mai mult sau mai puţin în acelaşi fel. Biletele Premium (Gold, Platinium, etc.), de exemplu, sunt cele care oferă o experienţă fotbalistică totală şi integrată în care din greşeală în loja scump plătită îşi face apariţia Garry Neville sau Eric Cantona. În fine, social media a exacerbat şi mai mult puterea acestor experienţe live, prin levierul multiplicator pe care îl propune suporterului.

- Drepturi de televizare naţionale şi de la UEFA. Apariţia în special a televiziunii a schimbat fundamental paradigma industriei fotbalistice. Meciurile au putut fi transmise la sute/mii de kilometri distanţă faţă de locul faptei, iar până la implicarea sponsorilor în relaţia produs fotbalistic – TV n-a mai fost decât un pas. Drepturile de televizare reprezintă o parte foarte importantă din structura de venituri a cluburilor, însă modalitatea în care aceste venituri se împart între echipe este definitorie cu privire la atractivitatea campionatului respectiv şi la modalitatea în care industria creează valoare pe termen mediu şi lung (i.e. Negociere colectivă vs. Negociere individuală). În momentul de faţă, transmisia tradiţională a meciurilor de fotbal cunoaşte ceva provocări având interesul tot mai crescut al tehnologiilor social media pentru produsul fotbalistic. La nivel european, problema drepturilor de televizare a fost inteligent articulată de UEFA prin cele două competiţii far : Liga Campionilor şi Liga Europa. Şi bogate şi frumoase, cele două competiţii reprezintă un mariaj bun, chiar şi pentru o relaţie de scurtă durată şi aduce o zestre bună echipelor care sunt în căutare de alternative de finanţare.

- Merchandising / Sponsori. Paradigma socială pe care o propune sportul şi în special fotbalul prin simplitatea lui, face ca oamenii (muritorii) să dorească să se simtă cât mai aproape de Zei, a căror performanţă o admiră şi o caută, însă care pare greu de atins în această viaţă. Implicarea sponsorilor a fost definitorie în industria sportivă şi a creat bazele unui parteneriat psihologico-financiar solid. Simpla afişare a logo-ului unui brand sau altul pe tricourile unei echipe de fotbal poate însemna contracte de zeci de milioane de euro şi face din jucătorii de fotbal adevăraţi antreprenori comerciali (i.e. vezi cazul David Beckham)

- Vânzarea activelor. Faţă de alte industrii, industria fotbalului trăieşte (şi) din vânzare activelor. Principalul activ al unui club de fotbal este înainte de toate jucătorul – activul circulant, însă exprimarea lui se face în arena fotbalistică (i.e. stadionul) – activul fix. Surprinzător poate, jucătorii “cumpăraţi” sunt înregistraţi contabil, au o valoare de piaţă (subiectivă, asemănătoare operelor de artă) sunt “vânduţi” (ideal cu profit) şi faţă de alte industrii indicatorii de performanţă par uşor măsurabili (i.e. goluri marcate, assisturi, pase corecte, driblinguri, kilometri alergaţi, etc.). Dificultatea vine din faptul că un activ valoros într-un context îl poate face mai puţin valoros într-un alt context, integrarea activelor circulante fiind poate principala provocare a unui club de fotbal (NB acest lucru este valabil şi pentru jucători şi pentru antrenori). Ar fi de spus că acest capitol bugetar este mult mai important pentru echipele mici/medii care trăiesc din vânzarea regurenta a activelor, fiind în căutarea acelor blockbustere care să le securizeze veniturile. Pentru echipele mari, achiziţia jucătorilor este mai degrabă un centru de cost, iar problema nu subzistă atât în găsirea resurselor pentru achiziţia talentelor cât în integrarea optimă a acestora.

2. Cine/Cum se creează produsul ?

  • Jucători

S-au scris multe cărţi despre mecanismele de creare a valorii în fotbal, însă poate una din cele mai interesante cărţi despre industrie este Soccernomics scrisă de Simon Kuper şi Ştefan Szymanski. Într-o analiză de cca 400 de pagini care combină statistici despre fotbalul din Anglia anilor 1990-2000 şi foarte multe concepte economice, cei doi autori susţin că singurul mecanism care pare să aducă sustenabilitate în performanţa unei echipe de fotbal este…..remunerarea jucătorilor. Conform acestora şi alte mecanisme (i.e. antrenor titrat, aducerea unor jucători reprezentativi, etc) pot crea valoare pe termen scurt, însă nerepetabilă pe termen mediu şi lung. În medie, o echipă de fotbal plăteşte pentru salariile jucătorilor echivalentul a cca 60-70% din veniturile obţinute, astfel că nesustenabilitatea performanţei de la un sezon la altul vine probabil din echilibrul fragil dintre 1) costul fix mare şi cert reprezentat de salariile jucătorilor şi 2) performanţa echipei, care prin natura ei acţionează într-un mediul volatil acolo unde, vorba microbistului, mingea e rotundă. Pare cumva logic ca mare parte din valoarea creată să meargă către principalii creatori ai emoţiilor (i.e. jucătorii) însă procentul mare al acestor costuri creează vulnerabilitate cu privire la repetabilitatea constantă a unui sezon excepţional.

  • Suporteri

E greu de spus ce înseamnă să ţii cu o echipă – lucru valabil nu doar în fotbal, însă în fotbal, identificarea cu echipa susţinută a devenit aproape un statut social cu consecinţe nebănuite. Faţă de tenis, unde poţi aprecia în egală măsură generaţii diferite de jucători, asocierea cu o echipă de fotbal pare a urma sindromul puilor de raţă. Aceştia, după ce eclozează se apropie de primul obiect mişcător din jurul lor, nefiind obligatoriu ca acesta să fie mama lor. Practic un tânăr suporter va susţine o echipă sau alta în funcţie de performanţa de moment a acesteia şi de gradul de expunere media al ei. În ceea ce priveşte România, aşa s-au născut suporterii Rapidului sau ai Craiovei şi ai lui Dinamo (cei care aveau 7-10 ani în anii ’70 – Rapid, respectiv la începutul anilor ’80 – Craiova, Dinamo) sau ai Stelei după victoria echipei în Cupa Campionilor Europeni în 1986. Ar mai fi de spus că un element definitoriu este şi localizarea suporterului într-un oraş cu mai multe echipe reprezentative la nivel naţional (a se vedea Steaua – Drumul Taberei vs Dinamo – Ştefan cel Mare, însă poate mai reprezentativă ar fi distincţia Galatasary vs. Besiktas vs. Fenerbahce). Mai există o categorie de suporteri : suporterii regionali, cei care la nivel naţional se indentifică cu o echipă cu anvergură naţională (i.e. Steaua, Dinamo) iar la nivel regional cu FC Argeş, Flacăra Moreni sau Electronistul Curtea de Argeş etc. Din nefericire în România anului 2017, suporterii regionali au scăpat de o grijă, echipele lor au devenit cel mult nesemnificative, astfel că au mai mult timp pentru familie sâmbătă la matineu.

Aproape că nu există raţionalitate în fotbal. Un sondaj de la începutul anilor 2010 în România arăta că cca 4% din români ţineau cu Universitatea Craiova, echipă care la vremea respectivă…nu mai exista. La fel în 2009 un meci al Unirii Urziceni cu Glasgow Rangers a reuşit să adune peste 20.000 de suporteri români (cu 5.000 mai mult decât toată populaţia oraşului Urziceni) fără ca aceştia să fie suporteri expliciţi ai echipei. Acest lucru demonstrează nu suportul românilor pentru echipele româneşti, ci setea suporterului român de emoţii fotbalistice. În fine, ar mai fi de amintit meciuri disputate de Steaua în diverse deplasări în ţară, acolo unde echipa avea mai mulţi suporteri decât echipa locală, lucru care demonstrează o dată în plus dorinţa suporterului de a se asocia cu o comunitate care prilejuieşte emoţii exprimate des şi mai ales puternice.

  • Stadion (Infrastructură)

Stadionul este locul în care se creează emoţiile originale, iar un stadion necorespunzător poate schimba fundamental modalitatea în care se consumă produsul fotbalistic. În Europa, accesul la show a devenit din ce în ce mai exclusivist şi costisitor, ajungându-se ca în anumite ţări un abonament la meciurile echipei şi accesul aferent la stadion să facă parte din masa succesorală la deces. Marea majoritate a echipelor din campionatele puternice ale Europei deţin în proprietate şi stadionul pe care joacă, fapt care elimină eventualele conflicte de interese între proprietarul stadionului şi proprietarul echipei.

Pentru România situaţia este mai degrabă complexă. Marea majoritate a stadioanelor au fost construite în comunism şi sunt relativ învechite. Preluarea echipelor de fotbal de către finanţatori nu a însemnat şi preluarea stadionului, iar în timp nealinierea intereselor între proprietarul echipei şi cel al stadionului a creat fenomene tragi-comice (vezi Steaua din jurul anilor 2010, sau mai recent riscurile pe care le are Dinamo). Acest fapt a afectat calitatea produsului fotbalistic şi mai ales relaţia dintre suporteri şi echipă. Practic în România singura echipă relevantă care deţine în proprietate stadionul pe care joacă este CFR Cluj, în timp ce toate celelalte folosesc infrastructura care în principiu aparţine comunităţii locale sau unor instituţii de stat. Acest lucru demonstrează abilitatea limitată a industriei fotbalistice din România de a genera suficiente venituri pentru a susţine pe termen lung un proiect care să rezolve eventualele conflicte de interese amintite mai sus.

  • Echipe de club vs Echipa naţională

Emoţiile suporterilor se creează nu doar în legătură cu echipele de club, ci şi în legătură cu echipa naţională. Există însă o diferenţă fundamentală în ceea ce priveşte produsul creat de cele două echipe. Echipele de club apelează constant la grefe în limita posibilităţilor financiare. Practic investiţia de la club este de tipul buy and sell. La echipa naţională selecţionerul nu poate aplela prea uşor la grefe şi trebuie să lucreze cu materialul disponibil în campionatul naţional sau cu jucătorii naţionali veniţi din campionate externe, investiţia fiind de tipul buy and hold. Paradoxal, în ciuda faptul că în perioada comunistă România exporta aproape orice, exportul de fotbalişti a fost practic inexistent. Acest lucru, susţinut de orgoliile unor sisteme aparent antagonice (miliţie vs armată) sau afirmarea surprinzătoare a unor supape permise de sistem (Craiova, Rapid, Sportul), au făcut ca România să aibă în anii ’80-’90 o generaţie excepţională de fotbalişti, care e devenit monedă forte la export după căderea comunismului. Pe de altă parte, după 1989, pe termen scurt şi mediu, sistemul intern, văduvit de talentele plecate în străinătate, n-a mai fost capabil să genereze valori exportabile pe bani mulţi, iar acest lucru a degradat constant şi calitatea jocului echipei naţionale, acolo une performanţa se creează pe termen mai degrabă lung şi se bazează pe mecanisme complexe şi integrate. Corupţia sistemului fotbalistic din anii ’90 (i.e. Cooperativa, amestecul unor afaceri extra-fotbalistice în afacerea fotbalistică, dreptul de proprietate asupra echipelor/infrastructurii sau modalitatea de finanţare a industriei) a limitat treptat apariţia şi creşterea talentelor şi a pus suporterul român în situaţii dintre cele mai ciudate, acesta ajungând să se indentifice întâi cu românismul şi nu cu echipa de proximitate (vezi cazul Unirea Urziceni amintit) lucru de neimaginat în campionatele puternice din Europa.

3. Riscurile industriei fotbalului în lume şi în România

Dacă am considera fotbalul ca o simplă modalitatea de entertainment, trebuie spus că industria fotbalistică are concurenţă din ce în ce mai serioasă. Alternativele de entertainment – concerte, social media, cluburi, etc. sunt din ce în ce mai uşor de accesat, astfel că produsul trebuie în permanenţă reinventat. Pentru a fi competitiv, înainte de toate trebuie să fie de bună calitate şi în egală măsură susţinut de un marketing consistent şi inteligent. Cum spuneam mai devreme, la nivel european problema a fost cumva rezolvată de competiţii precum Liga Campionilor şi Liga Europa.

La nivel naţional discuţia este diferită de la o ţară la alta, iar ecuaţia se manifestă într-un cerc vicios. Un produs de calitate îndoielnică nu mai poate atrage vizualizări, plătitorul ultim (suporterul) caută alternative de entertainment, iar finanţatorii complementari (i.e. sponsori şi proprietari de drepturi de televizare) îşi pierd interesul, livrând astfel şi mai puţini bani industriei. Au existat situaţii în Europa în care scăderea calităţii produsului a fost inteligent susţinută de marketing, însă pe termen lung rezultatele n-au fost neapărat cele aşteptate. De exemplu, în Franţa, atunci când Canal+ a cumpărat la un preţ prea mare drepturile de televizare ale Ligue1 la începutul anilor 2000, produsul fotbalistic francez nu era de cea mai bună calitate. Pentru a-şi recupera investiţia a fost creat în mod articicial conflictul între Paris Saint Germain şi Olympique Marseille, care desigur, nu a rezolvat calitatea produsului, însă a reuşit să vândă mai multă publicitate (Jean-François Pérès, OM-PSG, les meilleurs ennemis). Altfel spus, o împachetare corespunzătoare a produsului nu garantează creşterea calităţii acesteia, însă dacă e făcută cu inteligenţă, poate ajuta nevoia de finanţare pe termen mediu.

De ceva vreme la nivel european au fost lansate câteva iniţiative care încearcă să evite dezechilibrele de competitivitate între cluburile bogate şi cele mai puţin bogate, programul UEFA Financial Fair Play fiind unul dintre ele. În ultimii ani, conform cifrelor oferite de UEFA, îndatorarea cluburilor a scăzut, la fel şi deficitele din operaţiuni, iar succesul pare a nu fi condiţionat (doar) de banii unui acţionar bogat. Exemple ca Real Madrid sau Manchester United, cluburi care îşi obţin veniturile în special din fotbal, reprezintă un bun exemplu. Un şi mai bun exemplu l-ar reprezenta Leicester, însă singularitatea exemplului şi nerepetarea performanţei nu ne permit să generalizăm, lucru care ar putea confirma mecanismele descrise de Simon Kuper şi Ştefan Szymanski în Soccernomics. Salariile plătite în fotbal în general şi în fotbalul mare în special, precum şi costul în creştere al achiziţiei de talente n-ar putea conduce la concluzia unei bule. E greu de spus dacă este o bulă artificială, mai ales că această bulă tot creşte de cca 40-50 ani, însă devine chestionabil returul investiţiei (exclusiv fotbalistic vorbind) al unei achiziţii precum Neymar. Poate că adevărul e dincolo de noi şi trebuie căutat în altă parte.

România este pe deplin conectată la pieţele fotbalului, europene şi nu nu numai, astfel că nu va putea evita riscurile pe care evoluţia industriei le presupune. Apariţia unor staruri planetare (Mesi, Ronaldo, Ronaldinho, Ibrahimovic, Dembélé, etc.) reprezintă o combinaţie de talent, descoperire, muncă, seriozitate, locul şi timpul protrivit şi nu în ultimul rând…noroc, iar istoria şi statistica ne-au dovedit că acest lucru este apanajul cluburilor mari. În peisajul actual, cluburile din România sunt furnizoare de talente pentru (mult) mai bogatele cluburile din Europa (în special). Întrebarea legitimă rămâne însă în ce măsură activele livrate la export pot fi sustenabil de o calitate rezonabilă, fapt care ar întări reputaţia cluburilor furnizoare şi pe termen mediu ar putea creşte calitatea intrinsecă a produsului fotbalistic creat de echipa naţională. În episodul următor vom înţelege care sunt 1) Problemele (specifice) fotbalului din România şi vom încerca să evocăm 2) Posibile Soluţii, în condiţiile unui lanţ de creare a valorii mai degrabă fragil şi volatil în intern care pune în discuţie sustenabilitatea pe termen mediu şi lung a industriei.

Va urma

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Ionel check icon
    EXCELENTA ANALIZA ! Felicitari ! Poate citesc si cei care se ocupa de fotbal.
    • Like 0
  • Domnule esti complicat si elaborat precum fotbalul nostru.
    Problemele fotbalului din Romania sunt legate de coruptie si selectia la nivel de copii si juniori.Unde vezi dumneata jucatorii din Romania care au facut performanta in fotbalul occidental?In Romania nu gasesti 11 jucatori care sa lege trei pase sa faca un dribling curat ,un stop corect sau o preluare corecta.Jucatorii din echipa nationala sunt 0 barat .Daca vrei filozofie pura trebuie sa-l citez pe Forin Prunea care a spus ,dupa un meci Steaua Poli Iasi:"Steaua a castigat dar a jucat prost iar cand va juca cu jucatori adevarati o sa-i loveasca tramvaiul".Romania fotbalistica a fost lovita de tramvai domnule de 18 ani.Romania fotbalistica are nevoie de o viziune in selectarea ,pregatirea si cresterea fotbalistilor iar apoi discutam despre marketing si alte cerinte.Se pare ca din cauza copacilor nu vedem padurea.Fotbalul si regulile sale sunt simple numai noi complicam lucrurile.
    • Like 1
    • @ Vasile Ciucur
      Ionel check icon
      Nu va contrazic. Coruptie este si in alte tari. Italia spre exemplu. Dar ati vazut dvs Italia sa lipseasca de la un campionat european sau mondial cate 15-20 de ani !!?? Mai degraba aveti dreptate in final cand spuneti ca ....noi complicam lucrurile .....simple asi zice eu.
      • Like 1


Îți recomandăm

Nomad digital

Marius are 24 de ani și înainte de pandemie s-a angajat pentru prima dată cu normă întreagă. Sau full-time, cum spun colegii. Multinaționala care l-a recrutat i-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, dar, spre mirarea părinților, a refuzat. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Fată la școala online

„Mai țineți minte emoțiile de la examenul de șofat? Ei, cum ar fi dacă, după câteva mii de ore de șofat, ați mai da unul? N-am niciun dubiu, ar fi fără mare panică. Așa e și cu testele la matematică”, spune Gabi Bartic. (Foto: Profimedia)

Citește mai mult