Există o tensiune (sau disensiune) între societate și profesori? Judecând după unele comentarii și atitudini de pe rețelele sociale, din media, și, mai ales, de la nivel oficial, instituționalizat, se pare că da. Ultima dovadă a acestei stări de fapt a fost un articol recent apărut chiar pe republica.ro.
Un articol scurt și percutant, scris cu emoție și dezamăgire de către un profesor, probabil obosit să vadă în jurul său nu doar ingratitudine, ci chiar acuze și lipsă de respect.
Pornind de la acest articol-radiografie ce prezintă foarte bine o stare de spirit resimțită nu de puține cadre didactice, aș vrea acum să adaug un gând legat de cauzele acesteia. Să nu credem că respectul față de profesor incumbă exclusiv individului. Implicit, că lipsa de respect cade din nou în sarcina individului, fiind un fel de țară sau de chestiune de moralitate individuală. Nu, principala vină nu este nici a părinților, nici a elevilor.
Ruptura din societate s-a produs sistemic și metodic, încurajată chiar de aceia care s-ar fi cuvenit să întărească statutul și autoritatea profesorului. Lipsa de respect la adresa profesorilor este pur și simplu politică de stat. Asta trebuie spus pe șleau. Unele guvernări au fost mai fățiș ostile profesorilor, altele, în mod mai insinuant și mai elegant. Și aproape toate ne-au lăsat impresia că reforma în sistem se va face în ciuda profesorilor, nu prin ei sau alături de ei. Nu puțini miniștri au intrat în conflicte de declarații cu profesorii din subordinea lor (chiar și antepronunțări în cazuri concrete, în absența unor concluzii de anchetă), iar acuza (ori suspiciunea) de incompetență s-a auzit repetat, în surdină sau în mod apăsat. Sunt și profesori incompetenți? Da, tot așa cum sunt și medici incompetenți, juriști incompetenți, politicieni, funcționari, antreprenori incompetenți. Și așa mai departe.
Tot așa cum și printre cei competenți sunt persoane care ar putea crește mai mult, sau ar putea da o măsură mai mare în meseria lor. Da, întotdeauna e loc de mai bine. Însă ca minister de resort trebuie să lucrezi cu resursa ta umană, nu în ciuda ei. În plus, o atitudine înțeleaptă și responsabilă nu este aceea de reproș sau acuzație, ci de asumare, deoarece ministerul este arhitectul principal al acestei structuri complexe ce este învățământul. Deci, pornind de la realitatea de pe teren, trebuie văzut ce poți face pentru a îndrepta o stare de fapt. Iar acolo unde nu poți îndrepta, deoarece nu ești în controlul unor mecanisme, atunci acolo nici nu ești în drept să vii cu acuzații.
De exemplu, o cauză generalizată a unor forme de incompetență în societatea românească este dată de modul în care apare astăzi sistemul universitar, mai exact laxismul său și reducerea periculoasă de exigențe la examene (de admitere, de an sau de final de ciclu). Din câte îmi amintesc, au existat doar doi miniștri ai învățământului care au încercat să se ia la trântă cu acesta. Și ambii miniștri au fost atacați în mod incredibil la comanda celor ale căror uriașe interese financiare le amenințau. Este vorba de ministrul Ecaterina Andronescu, ce a anulat valabilitatea unor diplome de la o universitate privată.
În urma scandalului iscat, nici măcar propriul partid nu a mai susținut-o, iar universitatea în chestiune a continuat nestingherită să tipărească diplome, ca o simplă tipografie. Al doilea ministru a fost Daniel Funeriu, care prin măsurile sale anti-fraudă la bac a detonat interese financiare de milioane de euro, ale unor facultăți private. Dintr-odată, acelea au rămas fără o mare parte din studenți, pentru simplul motiv că procentul de promovare la bac a scăzut de la peste 90% la circa 67%. S-a ales cu vreo mulțumire ministrul Funeriu, din partea societății, pentru încercarea sa de responsabilizare și de întărire a competenței? Nu. Dimpotrivă, s-a ales cu o campanie de presă în care era numit incompetent și se spunea că el însuși nu are bacul.
Din fericire, măsura d-lui Funeriu a fost ireversibilă. Chiar și detestat, chiar și destituit, ministrul ne-a lăsat un bacalaureat care și azi se desfășoară în mod serios, cu înregistrare video și cu minime posibilități de fraudare. Rezultatul a fost că elevii, chiar și unii dintre cei demotivați, au început să învețe, iar procentul a crescut la, de pildă, 78% anul trecut. Așadar, măsura a fost una cu caracter vădit anti-populist, însă a contribuit la un organism social sănătos, sprijinind competența și meritocrația.
Numai că bacalaureatul a rămas la ora actuală cam cel mai serios examen din România. Dacă ai bac, a deveni și absolvent de facultate a rămas parțial o chestiune de formalitate, de moft și, de multe ori, de finanțe. Desigur, există încă o majoritate de tineri responsabili, idealiști, care vor să își construiască o carieră autentică, nu de fațadă. Dar, concomitent cu aceștia, sistemul permite, ba chiar încurajează impostura. Ca atare, dacă ministerul învățământului nu poate corecta această stare de fapt, de ce s-ar plânge de incompetența noastră, a resursei sale umane? De ce ar căuta să și-o ostilizeze, în loc să și-o facă aliat, iar, acolo unde e nevoie,îndreptând ce mai poate fi îndreptat, printr-un fel de profesionalizare la locul de muncă? Las la o parte faptul că, personal, nu cred nicidecum că incompetența dă nota generală a corpului didactic. Dar, încă o dată, chiar dacă prin reducere la absurd ar fi așa, ce îți dă dreptul să te plângi, câtă vreme nu te iei la trântă cu ceea ce vulnerabilizează această resursă umană?
Așadar, ne aflăm în fața unei ciudate direcții oficiale: vrem să facem reforme și să adoptăm măsuri prin care beneficiarii principali, elevii, să iasă în câștig și să aibă o educație de calitate, în schimb considerăm că putem obține asta plasându-ne într-o poziție de conflict tocmai cu furnizorii direcți ai acestei educații. Practic, cu agenții ultimi ai reformelor, cu cei care trebuie să le implementeze de facto. Nu îmi amintesc de niciun ministru care să aibă un mesaj ferm de reconciliere și de respect pentru propriii oameni din sistem. Iar prin reconciliere nu înțeleg un procent în plus la salariu, un voucher de vacanță și de cărți ori alte beneficii materiale. Nu, ci pur și simplu, un mesaj prin care ministerul să îi considere pe profesori parteneri, plecând de la o atitudine de încredere în competența lor și în buna lor credință. În schimb, astăzi, atunci când ceva nu merge bine (și sunt destule care nu merg), copilul este la mijloc între adulți furioși care se ceartă și care încearcă să își paseze vina de la unii la alții, tot așa cum se întâmplă și la scară mai mică, în familie, de exemplu. Ba mai mult, se fac și declarații complet inutile, care nu aduc niciun beneficiu concret și a căror punere în practică este amânată sine die (tocmai din cauza imposibilității ei), însă ele continuă a fi lansate periodic în spațiul public pentru potențialul lor populist. Este vorba de propunerea salarizării diferențiate, în funcție de merite, ca și declarația despre titularizarea temporară. Ambele denotă nu doar lipsa de respect a ministrului de resort, ci chiar disprețul pentru angajații săi, simultan cu o necunoaștere a sistemului de învățământ. Și ambele, fluturate în fața opiniei publice ca un panaceu pentru toate problemele, continuă să fie doar praf în ochii naivilor (pentru că așa ceva nu se poate implementa fără grave consecințe tocmai asupra copiilor).
Să le luăm pe rând. S-a tot spus la răstimpuri, reluat și acum, că nu toți profesorii ar trebui să fie plătiți la fel, deoarece nu toți au aceleași rezultate și aceeași pregătire sau competență. Teoretic, putem fi de acord cu o astfel de afirmație. Să vedem însă care ar fi criteriile după care să cântărim aceste performanțe ale cadrului didactic. Note la examene? Rezultate la olimpiade și concursuri? Ne spunea un politician că nu putem avea aceeași salarizare pentru profesorii dintr-un liceu cu zero promovare la bac, ca pentru unii dintr-un liceu cu promovare unanimă. Bun: dar știe acel domn politician că liceele acestea cu rezultate dezastruoase la bac sunt cele în care se intră, în clasa a noua, cu note de 2 și 3 la evaluarea națională? Mai știu decidenții noștri că mulți dintre acești elevi provin din familii disfuncționale, cu mari probleme financiare, cu părinți plecați în străinătate, sau plătiți cu minimul pe economie? Se mai gândesc dânșii și la diferențele urban versus rural? La abandonul școlar care în unele comunități etnice este o chestiune de tradiție și de opțiune conștient asumată? Așadar, când ești profesor într-un astfel de liceu slab, pornești din capul locului cu niște piedici greu surmontabile, dintre care multe nici măcar nu țin de calitatea actului didactic, ci de cauze sociale care scapă total controlului școlii. Ca profesor într-un colegiu național, nu mai ai nici nivelul de stres la fel de ridicat ca la tehnologic, de exemplu (la unele clase nu mai e nevoie să fac nicio observație, lucru care nu se întâmpla în alte școli mai slabe, unde am predat), eștimai relaxat și poate mai satisfăcut de modul în care îți faci meseria.
Ei bine, cu toate acestea unii politicieni propun exact recompensarea preferențială a acestor cadre, deși colegi din mediul rural, sau din școli grele și slabe se confruntă cu: amenințări, absenteism, dezinteres, alteori compasiune pentru copii-victimă pe care nu îi pot realmente ajuta. Ca atare, cât de corect ar fi ca, de pildă eu, să fiu mai bine plătită decât un alt coleg, pentru simplul fapt că elevii mei iau toți bacul sau că merg la olimpiade? Da, am avut elevi calificați la fazele naționale de olimpiadă, însă numai când am predat la colegii naționale. Când am fost titulara unei școli de cartier mărginaș, nu am repetat această performanță: dacă meritul ar fi fost în principal al meu, nu ar fi trebuit să export acest tip de reușită pretutindeni unde am predat? A analizat cineva mai departe familiile acestor diferiți elevi, mediul din care provin și unii, și alții? Ce sprijin a primit fiecare în copilăria timpurie? Ce experiențe de educație au, cu mers la pian, înot, baschet, institute de limbi străine, vacanțe variate, pe de o parte, iar pe de altă parte neglijență, sărăcie și abandon în fața unui ecran? Sunt întrebări retorice: când ni le punem, constatăm că ele își poartă în sine răspunsul evident. Tocmai de aceea, repet, astfel de declarații sunt făcute regulat și tot atât de regulat sunt abandonate. Ele nu se pot traduce în practică, din pricina proteismului de criterii, ca și din pricina mulțimii de factori sociali. Ah, dar să nu uităm. Tocmai pentru a contracara tipul de argumente oferite de mine mai sus, sunt voci care propun o altă listă de criterii: o luare în calcul a unui alt tip de rezultate, anume creșterea mediilor școlare de la 3 la 5, să spunem. Sau de la 5 la 7.
Este, cred, lesne de bănuit creșterea astronomică a riscului de corupție. Pentru a trece într-o grilă salarială superioară, mai ales fiind dezgustat de acest tip nefiresc de prevedere, un profesor ar fi pe bună dreptate tentat să crească artificial mediile elevilor săi. Sau să dea un test inițial foarte greu (copiii luând note foarte mici), urmat la final de an de un test foarte ușor, copiii luând note mult mai mari. Dar de ce am zis ”pe bună dreptate”? Pentru că omul se revoltă la nedreptate și atunci capătă tendința să o corecteze prin mici subterfugii, dacă percepe reglementările oficiale ca incorecte. Și oare nu este incorect să pui exclusiv în cârca profesorului această creștere de la 3 la 5? Mult mai ușor ajungi să crești un copil de la 8 la 10, pentru că acel copil de 8 înseamnă că deja are motivație și potențial. Dar încearcă să faci același lucru (creștere proporțională de două puncte) cu unul de 3, care de multe ori nu vede rostul studiului și al educației, ori are deja un comportament deviant, provenind din mediu interlop, cu probleme ce fac ca studiul să pară ca ridicol: adicții, luare în evidență de poliție, bullying grav etc!
Dacă prevederea salarizării diferențiate ar fi pusă în aplicare, ea ar spori extrem de mult gradul de frustrare în rândul cadrelor didactice, invidia, sentimentul de a fi neînțeles și nedreptățit. Cum aduci calitate la catedră, pentru copii, când ai un profesor cu o astfel de mentalitate și stare de spirit?
Similar, avem efectul așteptat în cazul unei prevederi a titularizării temporare. Aici înțeleg încă și mai puțin argumentul din spatele propunerii. Se spune că un profesor titular devine comod, prea sigur de postul său și nu mai este interesat să crească, să rămână la curent cu noutățile din disciplină și profesie. Această comoditate ar merge, chipurile, până la blazare, dezinteres și chiar unele abateri: absentări, neglijență în serviciu, abuz. Ca atare, soluția ar fi ca după o anumită perioadă postul ocupat de acest titular să se vacanteze automat, iar profesorul să devină din nou un candidat care concurează cot la cot cu alții pentru locul său de muncă. Sau, o altă modalitate de reocupare ar fi prin prelungirea contractului de muncă, însă numai la decizia directorului (susceptibilă și de risc de corupție și favoritism și făcând din profesor nu un coleg, ci un angajat servil și timorat). Nu cred că ne dăm seama, din nou, cât de nocivă este această optică ce ne arată direct, fără menajamente, cum e perceput profesorul: ca să facă performanță, el trebuie strâns cu ușa. Absurdul acestui punct de vedere este greu de imaginat. Acesta e marele mesaj transmis către profesori? Faceți calitate nu din convingere și din probitate profesională, ci cu biciul, ca unii înclinați permanent să trișeze?! E ca și cum am spune că un medic își extrage motivația actului medical nu din ceea ce l-a propulsat inițial acolo (dorința de a face bine, dar și de prestigiu personal), ci din teama că postul pe care a fost încadrat va fi periodic pus sub semnul întrebării (ceea ce nu se întâmplă, nicăieri nu avem acest gen de propunere). Dacă doar prin asta credem că asigurăm calitatea actului didactic, atunci el va fi unul de doi bani și o merităm, ca societate. Da, învățământul trebuie să aibă mecanisme prin care să poată sancționa legal (până la demitere) pe cadrele didactice cu abateri profesionale. Și aceste mecanisme deja există.
Dar altfel, a ocupa legal un post, pentru ca el să fie periodic eliberat și repus în circuitul de ocupare publică prin concurs sau pentru ca el să îți fie dat doar printr-o decizie personală, ierarhică a unui director – acesta e doar un mod de a șicana și obosi acea resursă umană cu care pretinzi că vrei să faci performanță. Înseamnă nu a crea o concurență sănătoasă și o efervescență în beneficiul copiilor, ci o uzare a cadrelor didactice, silite la nesiguranță și reconfigurări de personal. Un om încadrat pe un post ca titular își face niște calcule și proiecții pe termen mai lung: se mută într-un oraș sau într-o zonă, își ia o casă, obține un credit. Mizează pe o siguranță care compensează un salariu nu foarte mare și capătă o stabilitate de care are nevoie, poate după ani de examene (licență, titularizare, definitivat, cursuri). M-am titularizat prin concurs în al treilea an din carieră. Cât am fost suplinitoare, nu am depus un interes mai mic decât ca titulară și nici nu m-am simțit mai puțin respectată de către elevi. Așadar, dacă titularizarea nu mi-a adus nici un plus de motivație, nici un plus de prestigiu, ea a venit totuși cu un plus de stabilitate și de predictibilitate, care sunt bune premise pentru dezvoltare profesională. În mod ciudat, sunt printre aceia cărora le place să dea examene (sau, ca să fiu sinceră, le prefer unei întocmiri de dosar cu puncte, documente justificative și cearșaf de CV).
Așadar, împotrivirea mea față de titularizarea temporară nu se referă la preferințele personale de a da sau a nu da din nou un examen, nici din teama unei relații profesor-director, ci vine dintr-o chestiune de principiu, pentru a apăra o meserie în care cei mai mulți dintre noi am intrat din convingere și din dorința de a lucra cu elevii. Or nu poți să pretinzi că îi ajuți pe copii, că faci reforme pentru ei, dacă nu ai dragoste pentru om în general și respect pentru el. Copilul nu este un concept abstract, un principiu căruia să i te adresezi ca unui carton umblător. El este o persoană complexă, care trebuie respectată. Dar persoane sunt și profesorii, cei care au fost copiii de ieri, tot așa cum elevii de azi vor fi adulții de mâine.
Deci dacă nu avem dragoste și respect pentru oameni, în general, fie ei și adulți, dați-mi voie să pun sub semnul întrebării și clamata dragoste pentru copil, al cărui interes superior pretindem că îl apărăm. Cine este ministru al învățământului (la fel, cine e director!) nu poate gândi într-o optică de tabere profesori-elevi, ale căror interese s-ar exclude reciproc! Cu alte cuvinte, cu cât vor fi mai umiliți și mai hărțuiți profesorii, cu atât elevii vor fi mai câștigați și vor avea parte de o educație mai bună. Asta este pur și simplu imposibil și exclus din start, ca inuman și, mai ales, ca ilogic. Cine gândește așa, nu iubește și nu respectă omul, în general. Ca atare, orice ministru care se consideră în slujba societății și a elevilor, trebuie să pornească de la acest mic pas – unul de reconciliere și respect față de profesori, pentru a face din ei parteneri în educație, iar nu funcționari ce acționează din coerciție și șicanare, mai ales că domeniul lor este unul al minții și al sufletelor, deci un domeniu care necesită nu un angajament formal, ci unul total, de implicare autentică și consimțită.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Și da, putem asemăna medicina cu educația, dar o facem doar acolo unde ne convine. Un medic nu poate profesa în lipsa UNUI REZIDENȚIAT. Un medic, oricât de bun și de genial ar fi, nu poate trata un copil dacă nu este pediatru. Chiar dacă are anumite păreri, te va trimite la un pediatru. Unul nu atât de celebru ca el, dar cineva care A LUCRAT CU COPII.
În schimb, un profesor de facultate poate face manuale sau programe școlare fără să fi lucrat o secundă la grupa de vârstă respectivă.
În științele educației există o mare diferență între PEDA-gogie (educația copilului) și ANDRA-gogie (educația adultului). Un copil nu se compară cu un adult. Nu are aceleași mecanisme de înțelegere și nici aceleași trepte de maturizare.
Precizare pentru profani: a cunoaște materia pe care o predai nu este condiția esențială. E o condiție importantă, dar nu esențială. Pare ciudat, dar voi traduce în limbaj fotbalistic: un jucător genial nu este automat și un antrenor genial. Poate fi un jucător fantastic, dar un antrenor execrabil. Pot fi însă cazuri de jucători modești, dar care au devenit antrenori extraordinari.
Einstein însuși nu s-ar fi descurcat la clasa a VI-a, și din fericire, nici nu și-a dorit și nici sistemul în care a trăit nici nu a permis acest lucru. Din păcate, la noi se poate orice, pentru că noi suntem țara tuturor posibilităților. Suntem țara în care manualele supraviețuiesc autorilor, pe care nu-i mai poți trage la răspundere pentru că și-au terminat existența. Spre deosebire de manual, care continuă victorios.
(aveți grijă: în „pandemie” nu s-a așteptat deloc, s-a folosit forța brută)
Însă, atacarea propunerii pentru titularizare pe o perioadă temporară, deși pare bine argumentată în articol, intră în contradicție cu realitatea multor domenii profesionale, care impun recertificări periodice pentru practicarea meseriilor respective. Poate că este exagerat un concurs pentru rămânerea în funcție, dar cu siguranță o (re)evaluare periodică ar fi necesară. Aceasta ar fi în acord cu principiul învățării continue și nu văd de ce domeniul educației ar trebui exceptat. În plus, rezultatele acestor evaluări ar putea fi transpuse direct și în plan salarial și pentru validarea avansului în carieră.
La noi programele, manualele școlare și examenele vin de la centru. Un medic este obligat să urmeze un rezidențiat medical înainte de a profesa. Un profesor nu.
Câte din aceste programe școlare sau manuale lipsite de logică au fost făcute de profesori care n-au predat vreodată într-o școală? Mulți n-au mai călcat într-o școală generală de când li s-a sfârșit copilăria, dar sunt puși la cârma programelor și manualelor școlare.
Mulți au decedat, dar manualele lor supraviețuiesc miraculos.
Într-un sistem perfomant de educație, o școală de cartier a schimbat un manual pentru că a descoperit o simplă eroare. Editura l-a retipărit.
În România manualele supraviețuiesc autorilor cu greșeli cu tot. Să mai vorbim de autorii care au funcție în sistem? Ce va alege un profesor, manualul unui autor cu funcție sau manualul unui simplu profesor?
Mă uitam la manualele postate online: un manual acceptabil a fost scos din ecuație pentru a fi înlocuit cu un altul, mult mai dificil și mai greu de predat. De ce? Autorul avea funcție în sistem. De aici vin bubele.
Aveți idee câți profesori se plâng de programele greoaie și încărcate, de manualele pline de erori sau de subiecte de examen eronate? Ce pot face acești profesori când totul vine de la vârf?
Nu profesorul de la catedră e buba. Vârful e buba. Acolo trebuie umblat.
Exemplu de lege:
1. PARTICIPAREA ÎN COMISIILE DE PROGRAME, MANUALE ȘCOLARE SAU SUBIECTE DE EXAMEN SĂ FIE POSIBILĂ DUPĂ UN STAGIU DE 15 ANI DE PREDARE LA GRUPA DE VÂRSTĂ RESPECTIVĂ (adică n-ai ce căuta în comisie de gimnaziu dacă n-ai predat niciodată la gimnaziu);
2. STATUTUL DE AUTOR DE MANUALE ȘI POZIȚIA IERARHICĂ ÎN SISTEM SĂ FIE CONSIDERATE CONFLICT DE INTERESE;
Se vrea? Nu se vrea? Hmm... și ne mai mirăm de ce nu merg lucrurile. N-o să se întâmple nimic dacă ne rățoim la profesorul de la catedră. Nu el e vârful. El doar predă ce îl obligă vârful. Asta înseamnă ÎNVĂȚĂMÂNT CENTRALIZAT. Din păcate, noi încă avem acest tip de sistem.
La fel cum un medic lucrează cu pacienți, un membru al unei echipe de programe școlare sau autor de manuale ar trebui să aibă un stadiu de rezidențiat pedagogic, în care să predea la grupa de vârstă respectivă. Din păcate, legea nu prevede aceste lucru (prietenii știu de ce, vorba reclamei). Avem persoane care n-au mai călcat într-un gimnaziu de când au părăsit școala generală, dar fac programe și manuale pentru gimnaziu. Nebunie curată. Pe unii nici n-ai cum să-i mai deranjezi, pentru că sunt decedați de multă vreme. Ei sunt decedați, dar manualul lor supraviețuiesc. Supraviețuiesc cu greșeli cu tot!
Și când te gândești că într-un sistem performant o simplă școală de cartier a cauzat o furtună pe baza unei erori de manual, care a fost îndreptată imediat de cei în drept! La noi manualele rămân zeci de ani cu greșeli, deși autorii lor ne-au părăsit.
Nopatea minții...
Toate recompensele financiare de care vorbiți nu valorează nici cât o ceapă degerată din moment ce profesorul de la catedră, cel care are experiență cu grupa de vârstă respectivă, nu are niciun control.
Ați merge vreodată la un medic care n-a profesat niciodată? Din fericire situația nici nu există, din moment ce medicii sunt obligați de lege să facă ani de rezidențiat.
Dar cei care fac manuale școlare, programe și subiecte de examen nu. Legea nu prevede acest amănunt nesemnificativ. Nu profesorul titular e problema. Problema e sus.
Problema e la vârf. Sus, unde profesorul titular nu ajunge. Aici e buba: VÂRFUL!
Nu sunt deloc de acord cu menționarea la miniștri buni a androneascai. A fost cea care, timp de 3 mandate a nenorocit învățământul. "Meritul" că ar fi impus neacreditarea unor "facultăți" particulare este în mod sigur abuz de influența la cererea vreunui mahar psd. Funeriu da și nu a apucat să facă mai mult pentruca a fost îndepărtat tot la cererea unui mahar politician căruia ii afecta interesele.
Și faptul că s-a permis înființarea consiliilor naționale ale elevilor și părinților este o cauză a degradării învățământului. Nu au dreptul cei trimiși să învețe și cei ce nu au nicio legătură cu actul în sine să emită critici și pretenții. Asta și manualele alternative sunt influențele nefaste impuse de ue. E drept că și calitatea profesorilor lasă de dorit. Se vede din notele, sub 5, pe care le obțin la evaluările lor periodice. Învățământul, educația au devenit, pentru mulți nechemati o sinecura confortabilă. Asta tot politicienilor dâmbovițeni li se datorează.
Când se va reintroduce disciplina și respectul tuturor celor incluși în acest proces important pentru societate putem vorbi despre ceva bun. Momentan învățământul românesc se confruntă cu incompetență, nepăsare, atingerea unor niveluri materiale ridicate, indisciplină și ceva mult mai grav: traficul și consumul de droguri, la care autoritățile ridică din umeri având, în mod cert interese în promovarea și menținerea acestui flagel.
Trebuie să menționez că nu sunt, nici pe departe, "suveranist" sau susținător al lor. Dimpotrivă. Dar nu pot să nu văd tarele societății în care trăim.
Avem materii făcute de echipe care se ceartă, avem profesori care vorbesc pe la colțuri etc.
Vorbim de materii de cultură generală pe care nici profesorii nu le cunosc. Cum s-ar descurca un profesor de limba română cu un test de fizică de clasa a VIII-a? Ce notă ar lua? Ce notă ar lua un profesor de fizică dacă ar da un test din istoria artei sau istoria muzicii, cu întrebări dificile - da, materia este dificilă în școala generală - din programa școlară?
Cum motivăm unui elev că trebuie să învețe, din moment ce noi, adulții, nu putem trece un simplu test de școală generală, fie că e vorba de comentariu literar, matematică, fizică, istoria artei sau a muzicii, chimie sau fizică? Și se poate verifica foarte ușor, deschizând orice manual de gimnaziu și alegând la întâmplare o întrebare, o problemă sau un exercițiu?
Și ne mai miră valul imens de analfabetism funcțional în care ne scăldăm?