Sari la continut

Descoperă habits by Republica

Vă invităm să intrați în comunitatea habits, un spațiu în care înveți, găsești răspunsuri și resurse pentru a fi mai bun, pentru a avea o viață mai sănătoasă.

Lovitura zâmbetului

Emma Răducanu

Emma Răducanu!, Leylah Fernandez! Cu 2-3 luni în urmă, practic n-auzise nimeni aceste nume.

Astăzi, luptând pe Colosseumul Arthur Ashe, sunt în primele 4 la US Open. Leylah și Emma au ajuns aici ca într-o poveste cu zâne, jucând un tenis ping-pong la limita fantasticului. Procentajul de mingi lovite cu retragere rapidă a rachetei, sau aproape fără, din față, din urcare, cred că nu-l avea nici Naomi Osaka pe vremea când exploda, tot la New York. Ceea ce nu le împiedică să facă și mingi plasate, tactice, stopuri, slaisuri, loburi, atunci când trebuie.

Atunci când trebuie! Spre deosebire de alte tinere talente emergente, care știu doar să lovească mingea extraordinar, Leylah și Emma știu și tenis. N-au 20 de ani, dar au o știință a jocului care mă uluiește – parcă ar avea în spate 20 de ani de competiții la vârf. Sau ar fi jucat tenis într-o viață anterioară...

În plus, te lasă bușbé capacitatea lor de mari campioane, când încă nu sunt așa ceva, de a se scoate din situații critice. În meciul cu Elina Svitolina, lui Fernandez nu i-a mers serviciul, ceea ce, în mod normal, ar fi trebuit să-i fie fatal în fața defensivei superagresive a campioanei ucrainene. Și totuși, n-aș ști să vă spun până la capăt cum, a reușit să compenseze această slăbiciune prin jocul din câmp, în care forehandul ei de stângace îmi amintește de dreapta lui Steffi Graf.

În ultimele două ghemuri în care a servit, la 4-3 și 5-4, apropiindu-se de victoria asupra campioanei olimpice Belinda Bencic, rosina Răducanu a fost condusă 0-30. Și de fiecare dată, fără să clipească, a răspuns cu 4 puncte câștigate consecutiv!

Dar cea mai teribilă lovitură a celor două fete cu fața curată mi s-a părut zâmbetul. În clipe crâncene, ambele au zâmbit, în contrast cu fețele crispate și privirile grele ale lui Bencic și Svitolinei. Nu surâsul lăutăresc, forțat, pe care îl afișează atâția jucători și jucătoare, încercând să transmită că totu-i floare la ureche, când, de fapt, le țâțâie fundul, ci o boare de râs sănătos, din inimă, care spune și adversarei, și lumii întregi: am venit să jucăm un joc, nu să ne omorâm ca dușmani...

Și Elina, și Belinda, cele două mari jucătoare, s-au dus, la sfârșit, în terenul advers, pentru a le îmbrățișa pe Leylah și rosina Emma, ca pe niște copii minune... Și între ele ar sta foarte bine în poză alt puști, spaniolul Carlos Alcaraz, despre care Leylah zice că e un Nadal dreptaci.

Ce minunăție ar fi o finală Răducanu-Fernandez!...

P.S. Răspund nedumeririi cititorilor care m-au întrebat de ce o numesc pe Emma Răducanu rosina. N-a ghicit nimeni, deși era simplu: ro e de la România, sino e prefixul pentru tot ce ține de China, pus la feminin. Rosina – româncuța cu ochi chinezești.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

Scaun in groapa / sursa foto: Alex Livadaru

Aceasta este capitala, sfâșiată de 6 primari de sector care pun borduri și panseluțe la suprapreț și care au tocat în ultimul deceniu miliarde de euro ca să vopsească gardurile pe afară. Nu-i mai pomenim pe Sorin Oprescu și Gabriela Firea, care au îngropat Bucureștiul în datorii și i-au diminuat șansele de a se dezvolta.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

„Mi-e rușine de rușinea lui”. Zicala asta românească mi-a venit în minte în vreme ce mă uitam la sforțările plug în trotuar ale televiziunilor de știri de a zugrăvi deplasarea președintelui Dan la menajeria de dictatori a regelui Trumpf ca pe un triumf.

Citește mai mult

Balet incluziv / sursa foto: arhiva personala

Mulți dintre părinții copiilor cu dizabilități din România au renunțat de mult să spere că pot să se bucure de beneficiile artei fără să fie respinși, judecați, etichetați ironic. În vârtejul multelor griji și greutăți pe care le au de dus, mersul la spectacol, la muzee, la teatru a devenit un ideal utopic. Rareori există programe adaptate, tururi senzoriale, ore „relaxate” în care zgomotele neașteptate să fie acceptate. În puținele cazuri în care există astfel de oferte, rareori ajung și la urechile părinților. Accesibilitatea e înțeleasă preponderent fizic – rampă, lift – dar nu și senzorial, emoțional sau social.

Citește mai mult