Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Lovitura zâmbetului

Emma Răducanu

Emma Răducanu!, Leylah Fernandez! Cu 2-3 luni în urmă, practic n-auzise nimeni aceste nume.

Astăzi, luptând pe Colosseumul Arthur Ashe, sunt în primele 4 la US Open. Leylah și Emma au ajuns aici ca într-o poveste cu zâne, jucând un tenis ping-pong la limita fantasticului. Procentajul de mingi lovite cu retragere rapidă a rachetei, sau aproape fără, din față, din urcare, cred că nu-l avea nici Naomi Osaka pe vremea când exploda, tot la New York. Ceea ce nu le împiedică să facă și mingi plasate, tactice, stopuri, slaisuri, loburi, atunci când trebuie.

Atunci când trebuie! Spre deosebire de alte tinere talente emergente, care știu doar să lovească mingea extraordinar, Leylah și Emma știu și tenis. N-au 20 de ani, dar au o știință a jocului care mă uluiește – parcă ar avea în spate 20 de ani de competiții la vârf. Sau ar fi jucat tenis într-o viață anterioară...

În plus, te lasă bușbé capacitatea lor de mari campioane, când încă nu sunt așa ceva, de a se scoate din situații critice. În meciul cu Elina Svitolina, lui Fernandez nu i-a mers serviciul, ceea ce, în mod normal, ar fi trebuit să-i fie fatal în fața defensivei superagresive a campioanei ucrainene. Și totuși, n-aș ști să vă spun până la capăt cum, a reușit să compenseze această slăbiciune prin jocul din câmp, în care forehandul ei de stângace îmi amintește de dreapta lui Steffi Graf.

În ultimele două ghemuri în care a servit, la 4-3 și 5-4, apropiindu-se de victoria asupra campioanei olimpice Belinda Bencic, rosina Răducanu a fost condusă 0-30. Și de fiecare dată, fără să clipească, a răspuns cu 4 puncte câștigate consecutiv!

Dar cea mai teribilă lovitură a celor două fete cu fața curată mi s-a părut zâmbetul. În clipe crâncene, ambele au zâmbit, în contrast cu fețele crispate și privirile grele ale lui Bencic și Svitolinei. Nu surâsul lăutăresc, forțat, pe care îl afișează atâția jucători și jucătoare, încercând să transmită că totu-i floare la ureche, când, de fapt, le țâțâie fundul, ci o boare de râs sănătos, din inimă, care spune și adversarei, și lumii întregi: am venit să jucăm un joc, nu să ne omorâm ca dușmani...

Și Elina, și Belinda, cele două mari jucătoare, s-au dus, la sfârșit, în terenul advers, pentru a le îmbrățișa pe Leylah și rosina Emma, ca pe niște copii minune... Și între ele ar sta foarte bine în poză alt puști, spaniolul Carlos Alcaraz, despre care Leylah zice că e un Nadal dreptaci.

Ce minunăție ar fi o finală Răducanu-Fernandez!...

P.S. Răspund nedumeririi cititorilor care m-au întrebat de ce o numesc pe Emma Răducanu rosina. N-a ghicit nimeni, deși era simplu: ro e de la România, sino e prefixul pentru tot ce ține de China, pus la feminin. Rosina – româncuța cu ochi chinezești.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.



Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult