Lungul drum spre măiestrie al lui Dan Byron: „Știi de ce sunt eu atât de pornit împotriva acestui cuvânt: talent?”

În dimineața asta e înnorat, iar eu beau cafea, ascult Byron în căști și mi-ar plăcea să plouă. Ce bine merge muzica asta pe ploaie… Mai bine nu, la ora 13:00 am interviu cu Dan Byron în aer liber, la terasă. L-am văzut ultima dată pe scenă la un concert în club. Înainte de asta, l-am auzit cântând la o petrecere de Anul Nou. De multe ori l-am ascultat în mașină, la drumuri scurte ori lungi. O dată la cinematograf, pe coloana sonoră a filmului „Regatul de gheață”, interpretând versiunea în limba română a cântecului lui Kristoff.

Cu toții am simțit, de multe ori, cum muzica ne trece pe lângă viață și chiar prin viață, insinuându-se, cu ușurință, într-o varietate de contexte.

Acum, la terasă, e soare, deși afară este octombrie, iar Dan Byron își amintește de o vară și de o întâlnire care i-a schimbat viața. Povestea a început în Vama Veche: „La una din terase, se propășise unul, care, din când în când, scotea de sub masă o trompetă și sufla în ea. Și era foarte vamaiotic, două zile, trei, dar la un moment dat, după o săptămână, te cam săturai. M-am dus la el și m-am apucat să-i fac scandal, să ne lase cu trompeta lui. Omul, evident, mi-a râs în nas și după aceea a venit pe plajă, ca să știe pe cine stresează în ziua aia. Mi-am făcut bagajele și m-am cărat în 2 Mai. Faza e că trompetistul ăla mi-a schimbat viața, pentru că în 2 Mai era Oigăn de la Kumm, cu care eu mă știam”. Oigăn era la cort, cu prietenii lui, și le cânta la chitară, iar la un moment dat, i-a întins lui Byron, pe atunci „un puști”, chitara. „M-am apucat să cânt King Crimson, lui îi plăcea foarte mult King Crimson, și mie de altfel. Oigăn s-a apucat să cânte și el, eu am trecut pe vocea a doua, imediat. Suna excepțional, el s-a mirat. Am fugit repede la cort, mi-am adus și flautul, iar din momentul ăla noi am cântat zile întregi. Așa s-a născut prietenia mea cu el”, povestește Dan Byron.

„Cred că acest cuvânt, talent, ar trebui scos din dicționar”

Sunetul străbate aerul cu 343 de metri pe secundă, iar lejeritatea cu care muzica umple spațiul și trece barierele din oameni și dintre oameni te face să îi atribui o sursă aproape nepământeană - inspirație, muză, dar, talent. L-am întrebat pe Dan Byron cât din măiestria unui muzician crede că este reprezentată de talent și cât de perseverență și de exercițiu.

„Cred că acest cuvânt, talent, ar trebui scos din dicționar. Talentul este, de fapt, plăcerea de a face un lucru, nimic altceva. Pentru că plăcerea de a face un lucru te determină să faci acel lucru mult mai mult decât alții și te ajută să avansezi mai repede. Există o carte, Peak, scrisă de un cercetător, Anders Ericsson, care demistifică această preconcepție. Știi de ce sunt eu atât de pornit împotriva acestui cuvânt? Pentru că ne face pe toți să ne dăm niște pași în spate și, în loc să ne vedem de plăcerile noastre și să perseverăm, ne face să ne considerăm netalentați și, drept urmare, să ne lăsăm de orice”, e categoric muzicianul.

„Ai mei ne-au dat pe mine și pe fratele meu la vioară ca să ne dea o ocupație”

Se numește Daniel Radu, are 43 de ani și a copilărit într-un bloc lung, aflat lângă un altul, în ruină, de pe Șoseaua Pantelimon din București. În lumea aceea, mulți copii săraci, jefuiți de către soartă de dragoste și siguranță, căutau să recupereze ceva de la viață din buzunare străine și să egaleze scorul lovindu-i pe cei mai slabi decât ei. „Ai mei au încercat să ne protejeze pe mine și pe fratele meu, să ne dea o ocupație și să ne pună într-un alt cerc”, spune muzicianul. Așa a ajuns să studieze din clasa I, vioara. Ceva mai târziu, părinții s-au gândit să îi pună pe o cale și mai sigură în viață și să îi trimită la Liceul Militar de Muzică. Cum în fanfară nu era nevoie de vioară, ci de instrumente de suflat, l-au trimis la gimnaziu la școala de muzică, la flaut.

„Instrumentele de suflat se studiază de abia din clasa a cincea, pentru că ai nevoie de o anumită dezvoltare a plămânilor pentru ele. Majoritatea colegilor mei erau începători, dar mie, știind deja muzică, mi-a fost ușor și am devenit cel mai bun de la flaut. Exista o carte, o metodă de flaut, pe care un elev obișnuit o termina pe la sfârșitul clasei a VII-a. Eu am venit în clasa a cincea, după vacanța de iarnă, cu ea terminată, o studiasem singur. Și profesorul se uita și nu-i venea să creadă. Nu cred că i se mai întâmplase”, rememorează artistul.

Bohemian Rhapsody la pian

În clasa a noua, a intrat la Liceul Militar de Muzică, locul în care, spune el, mulți dintre colegii săi „se pregăteau pentru o carieră strălucită în nunți și botezuri”. Din toate sălile în care se afla un pian, de obicei dezacordat, pentru că în tot liceul se găsea un singur reparator de instrumente, răsunau geamparale și alte cântece de petrecere. Până când, într-o zi, un coleg de-ai săi s-a așezat la un pian și a cântat Bohemian Rhapsody. I-a zis: Wow! Ce e asta? De unde știi tu asta? În urmă cu mulți ani descoperise muzica. Acum, își descoperise muzica.

Împreună cu câțiva colegi și cu fratele său, care trecuse la următorul ciclu de învățământ, dar tot în același liceu, au început să asculte și să cânte Queen. În fonoteca liceului, au găsit viniluri cu muzică rock pe care de abia atunci o descopereau. Nea Luca, păstrătorul colecției de muzică a liceului, i-a ascultat și i-a spus fratelui său: Măi, nu sună rău. Dar ar trebui să vă căutați un vocalist… Vocalistul era Dan.

L-au descurajat criticile? „M-au enervat. E o calitate, care e și un defect în același timp, pe care un artist la început de drum trebuie să o aibă. Trebuie să aibă un fel de ambiție superioară. Pentru că aia îl ajută la motivație, îl ajută să continue, îl ajută să nu țină cont de părerile contrare și să spună: Eu pot!”, explică Dan. Așa ajunge să capete exercițiu, să stăpânească și măiestria în a face muzică.

În Liceul Militar de Muzică, a început să cânte la pian și să facă primele încercări de compoziție. Și tot atunci a luat o chitară din magazia de instrumente și o metodă de chitară de la bibliotecă și a început să învețe să cânte.

În clasa a XI-a, s-a mutat la „Dinu Lipatti”. „Ajunsesem aproape să nu mai fac deloc școală, eram în continuu de serviciu: ori la bucătărie, ori planton. Am ajuns o dată sau de două ori să fac toate plantoanele, ceea ce era ilegal, pentru că așa a vrut căpitanul. Eram dintre cei care nu-i ducea nimic și, în plus, săream gardul și fugeam în oraș”, povestește Dan.

„Un trecător te aude prost câteva minute și bine câteva secunde, cât este în dreptul tău”

În clasa a XI-a, s-a hotărât să cânte pe stradă ca să facă rost de bani, așa că a învățat discografia Phoenix. „Un trecător te aude prost câteva minute și bine câteva secunde, cât este în dreptul tău, așa că este important să recunoască piesa. Am refuzat să cânt însă Cenaclul Flacăra, deși cei care cântau Cenaclul Flacără făceau cei mai mulți bani”, și-a trasat el limita.

Acasă, avea un caiet mare pe care scria propriile versuri, după un singur criteriu: să aibă ritm și rimă. Iar o parte semnificativă a banilor săi se duceau pe albume. Înainte de anul 1996, când a fost dată legea drepturilor de autor, centrul Bucureștiului era plin de tarabe cu casete piratate. Dan Byron se împrietenise cu câțiva din vânzătorii de muzică și îi întreba mereu: Am ascultat asta. Ce pot să ascult mai departe? „Era un tip cu o tarabă mare, cu rafturi, în gangul de la Humanitas, de lângă Kretzuklescu și de multe ori cântam lângă el și după aceea veneam și îi dădeam lui. Acum am o grămadă de viniluri, dar nu-mi cumpăr niciodată viniluri fără să știu ce e pe ele. Cumpăr albume pe care le-am iubit de-a lungul vieții”, spune artistul.

La un moment dat, s-a „lăsat de stradă”. La sfârșitul lui 1995, a dat un anunț la ziar, în care a enumerat toate instrumentele la care știa să cânte și a spus că are ambiții mari: să își facă o trupă de progressive. Nici astăzi nu știe de ce nu și-a dat numărul de telefon, ci doar adresa de acasă, dar, cu toate acestea, a primit vreo 20 de scrisori. Una dintre ele era de la basistul trupei Floare Albastră. „Am ajuns să fiu un fel de ucenic, copil de mingi la Floare Albastră, care deja aveau o reputație. Repetau în Preoteasa, unde eu ajungeam pentru prima oară, Preoteasa era un focar de oameni care ascultă rock, era întotdeauna plin acolo. Ei erau încântați că vine un puștan de 17 ani, care cântă și la aia, și la aia, dar eu nu aveam un rol în trupă”, își amintește artistul. Iar el a învățat ce înseamnă să vii la repetiții, să cânți cu o trupă, să cari sculele. 

O ieșire abruptă din scenă

Și a aflat ce înseamnă să îți faci o ieșire abruptă din scenă. Era cu Floare Albastră la Giurgiu, pentru un concert, și la un moment dat s-a împiedicat cu stativul de microfon pentru toba mare, care s-a dus în ea și a rupt o bucățică. Bateristul a luat foc. „Astăzi ar fi o banalitate, ți-ar zice: Dă-mi niște bani ca să-mi iau o față de tobă. Dar atunci, în 1995, nu avea nimeni tobă din aia. Omul ăla nu știu cât muncise sau ce făcuse ca să și-o ia. M-am enervat pentru că mi-am dat seama că eu de fapt nu aveam ce căuta pe scena aia. Ei nu aveau de fapt nevoie de mine”, povestește.

„Dacă te crezi creator și nu citești o carte, s-ar putea să ai o problemă, mai ales dacă creația ta ține de cuvânt”

Cariera lui muzicală a continuat cu Gaze Roze și Krypton cu care a avut un singur concert, și nici acela cu repertoriul lor, ci cu coveruri de muzică country. A apărut într-un clip Krypton, dar fără să i se audă vocea.

Apoi a ajuns într-o trupă de muzică medievală, moment care a avut o mare importanță pentru formarea lui ca artist. Nu pentru ce a cântat, ci pentru ce a învățat.

„Tipul care o fondase, Mihai Plămădeală avea acasă o grămadă de viniluri, asculta o super muzică și se uita la niște super filme. Acolo m-am uitat pentru prima oară la Brazil, al lui Terry Gilliam. Atunci nu am înțeles mare lucru, dar mai târziu a fost primul film pe Blue Ray pe care mi l-am cumpărat. De la el am început să citesc Garcia Marquez sau Hermann Hesse. Pentru un creator, asta are o mare importanță. pentru că dacă te crezi creator și nu citești o carte, s-ar putea să ai o problemă, mai ales dacă creația ta ține de cuvânt”, explică muzicianul.

„Atunci când m-am urcat pentru prima oară cu Kumm pe scenă, un concert întreg, am avut senzația că mă țin în brațe”

În 1998 a fondat prima trupa Byron, care s-a destrămat trei ani mai târziu, dar de la care păstrat numele de scenă sub care e cunoscut astăzi.

În urmă cu 20 de ani, trupa Kumm l-a chemat la un concert în Green Hours, după ce clăparul, Andras, și-a rupt piciorul la un meci de ping-pong. „Trebuiau să suplinească elementul ăla pe care nu aveai cum să îl suplinești, pentru că Andras are și un stil foarte personal de a cânta. M-au sunat cu câteva ore înainte, încă erau telefoanele cu disc. Hai la concert neapărat, dar adu-ți și flautul. Atunci când m-am urcat pentru prima oară cu ei pe scenă, un concert întreg, am avut senzația că mă țin în brațe. Am avut senzația că orice aș face nu sunt în nesiguranță pe scena aia,. Totul era așa cum trebuie, suna cum trebuie, toată lumea știa care e rolul fiecăruia. M-am simțit ca și când cineva mă legăna”, își amintește.

În 2001, avea să se mute la Cluj și să înceapă să cânte și să compună cu Kumm.

„Producătorul executiv le-a spus că vor să fie mai mult de jumătate de album în română. Și ei aveau o problemă, nu e niciunul român. Oigăn e jumătate neamț și ceilalți sunt maghiari. Oigăn avea niște limite cu vocea, iar în 2001 m-au chemat pe mine, au discutat. Eu mă aflam într-un moment al vieții mele în care totul se năruise. În 2001, am fost bolnav o vară întreagă, avusesem o sinuzită, care se manifestase atipic, ca o otită. Bolnav fiind, mă părăsise gagica, pentru vecinul de palier cu care eram și prieten. Era cel mai bun moment să părăsesc locul”, spune Dan Byron.

După câțiva ani avea să se reîntoarcă la București, în urma unor certuri cu membrii formației. „Orgoliul este întotdeauna problema. sunt niște orgolii care se ciocnesc la un moment dat și nu are cum să iasă ceva bun. La Kumm, a fost o bună bucată de vreme în care nu ne băgam în seamă, ne salutam din vârful buzelor la repetiții”, explică artistul. După ce a cântat o perioadă cu Urma, a fondat noul Byron. Byron-ul care de data aceasta are succes.

„În februarie, anul ăsta, am scris 10 piese. Mi-am făcut un program strict”

La mai bine de 35 de ani de când și-a început drumul către măiestrie, Dan Byron trăiește din muzică și pentru muzică. Face ceea ce și-a dorit să facă încă de pe vremea când era în liceu și cânta cover-uri: compune propriile piese. L-am întrebat care e procesul său creativ. „Culmea este că eu sunt pe megarelaxare când compun. Dar am momente în care mă ocup numai de asta. În februarie, anul ăsta, am scris 10 piese și vreau să repet provocarea în noiembrie”, îmi spune.

În perioada pandemiei de coronavirus, agenda lui nu a arătat la fel ca în ceilalți ani și evenimentele, deși au existat pentru Byron și artiștii din rețeaua Overground, au fost mai puține.

Însă Dan Byron nu a lăsat ca această perioadă să fie una pierdută. „Am citit mult despre songwriting și mi-am făcut un program strict, în care mi-am pus alarma să sune. Două ore lucrezi, apoi iei o pauză de 10 minute și te apuci de altceva. Eu și nevastă-mea ne uitam la maximum două episoade pe Netflix, și atunci doar seara, făceam yoga. Dacă nu te organizezi riscul este să vezi toate serialele de pe Netflix, să bei toată băutura din casă și să nu te alegi cu nimic”, atrage atenția artistul.

Ce de multe ori până acum, a ales și de această dată să aloce timp pentru lucrurile care contează.

Jacobs susține măiestria de 125 de ani. Iată o serie de povești ale celor care inspiră prin muncă și pereseverență. Îi veți cunoaște pe cei care și-au dus pasiunea la rang de artă, într-o campanie oferită cu sprijinul Jacobs. Află mai multe pe www.cafeajacobs.ro/jacobs125ani .

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp