Întâi am crezut că era un bătrân, deși fusese vorba de o femeie. Era totuși o bătrână, cu trăsături de mascul. Avea doi negi încălecați, păroși, cât cireșele în mijlocul frunții.
Undeva prin Prelungirea Ghencea. O casă prăpădită, cu cișmea în curte, învelită în paie. După zăpada care o troienea, senzația de murdărie până-n albul ochilor, emanând din încăpere și din făptura trăitoare acolo era și mai izbitoare.
Inventarul operator se compunea dintr-un lighean ruginit pe margini, un furtun portocaliu, o sârmă și un prosop care părea curat, dar parcă ros de șoareci.
„Ați mai făcut asta vreodată, doamnă?”. Pe doamnă l-am scos greu din gât.
„Ehe, păi, cum, să fii tu sănătos, câte fete am rezolvat eu, și erau mai rău decât a ta...”.
Rezolvat... Intrau și alea băgate în pământ?
„Auzi, știi ce, eu cred că nu mai ieși vie din chestia asta. Hai să mergem și om vedea ce facem”.
Ea nu m-a privit, se uita la sculele de pe măsuță. Au trecut niște secunde până când și-a scos pulovărul pe cap și mi-a spus, tot fără să mă privească: „Atunci, să-mi păstrezi o amintire frumoasă. Ieși afară”.
Avea vocea aceea rară a ei, care însemna că era de prisos orice vorbă aș mai fi scos.
În negru-gălbuii ani `80, deși aș fi putut să las dracului totul și să plec în SUA prin căsătorie, stăteam și secretam, în pusee de imaginație distopică, infectat de România, tot soiul de ficțiuni speculative. N-am mers însă niciodată cu demențialul până la a-mi închipui o Americă sub dictatura antiavort.
Mi se părea că mai jos decât românii nu putea coborî nimeni pe planetă. Acum, sunt mândru că se iau americanii după noi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
