În era rețelelor sociale, manipularea digitală devine atentat la democrație. Votul nostru e liber doar dacă știm ce e real și ce e fals

foto Inquam Photos / Malina Norocea

Într-un video recent, comunicatorul de știință Hank Green a observat un lucru pe care îl simțim cu toții, însă pe care eu unul n-aș fi știut să îl pun în cuvinte: de zeci de ani încoace ne repetăm unii altora idei pe care le-am auzit la rândul nostru ca fiind fundamental adevărate, fără să mai repetăm și felul în care am ajuns la acele adevăruri. Or atunci când uităm de ce este adevărat un lucru, e perfect logic să începem să ne întrebăm și dacă este de fapt adevărat. Câteva exemple: „corupția e rea”, „vaccinurile salvează vieți”, „democrația e bună”, „schimbările climatice sunt cauzate de om”, ba chiar și „schimbările climatice sunt ceva rău”. Această amnezie colectivă nu duce doar la erori logice de interes academic, ci este o fisură prin care se scurge încrederea noastră în viitor.

Toate aceste adevăruri merită recapitulate, însă azi aș vrea să vorbesc despre democrație și în particular despre mecanismele votului democratic, în contextul unei propuneri de strategie civică pentru combaterea dezinformării. Dar înainte de a construi soluții împotriva dezinformării trebuie să răspundem unei întrebări aparent cinice, pe al cărei răspuns mi-e teamă că l-am uitat la nivelul societății: de ce contează dezinformarea dacă am libertate de vot în fața urnei?

Democrația este bună dintr-un motiv care poate fi enunțat destul de simplu la nivel filosofic: spre deosebire de toate celelalte sisteme de organizare a conducerii cetății pe care le cunoaștem, democrația este singura care obligă guvernanții să asculte vocile tuturor cetățenilor, prin exercițiul votului democratic; acest principiu este consfințit chiar în art. 21.3 din Declarația universală a drepturilor omului (DUDO): „voința poporului trebuie să constituie baza puterii în stat”). Asta sună foarte bine, însă ce înseamnă concret acest „vot democratic” în așa fel încât să transpunem în practică obligația guvernanților să asculte vocile tuturor cetățenilor?

Ne răspunde tot art. 21.3 din DUDO: „această voință trebuie să fie exprimată (...) prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot secret sau urmînd o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului”. Din fericire avem și în Constituția României două articole similare, extrem de concise, limpezi și accesibile oricui: conform art. 62 „Camera Deputaților și Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”, iar art. 81 stabilește că „Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.”

Aceste caracteristici reprezintă piloni democratici larg acceptați în teoria constituțională internațională ca fiind necesari și suficienți pentru a garanta fundamentele teoretice votului democratic. Dar ce înseamnă și la ce folosesc fiecare dintre acești piloni – și ce legătură are asta cu dezinformarea?

Câțiva dintre acești piloni, precum cei legați de votul egal și direct, chiar reprezintă idei la fel de simple precum par la prima vedere. Votul egal este exact ceea ce pare: un om = un vot pentru rezultatul final al alegerilor; altfel spus, toate voturile sunt egale. La fel de limpede este și criteriul votului direct: votul cetățenilor afectează rezultatul în mod nemijlocit, fără intermediari. Aceste principii sunt bine ilustrate la nivel tehnic prin contraexemplul alegerilor prezidențiale din SUA: la urne se votează pentru electori în colegiul electoral (votul nu este direct), iar numărul de electori din colegiu nu este proporțional cu numărul cetățenilor pe care îi reprezintă (votul nu este egal). Impactul este real, chiar există scrutine pierdute de candidați care au obținut un număr superior de voturi (așa-numitul „vot popular”, în terminologia electorală din SUA).

Faptul că votul democratic trebuie să fie secret ar fi probabil un minunat studiu de caz pentru psihologia maselor: deși absolut toată lumea este de acord că autoritățile trebuie să protejeze dreptul la vot secret, ca să reducă posibilitatea presiunii asupra alegătorilor vulnerabili, este uluitor cât de mulți alegători vulnerabili sunt perfect dispuși să renunțe în mod voluntar la acest drept fie pentru o răsplată materială măruntă, fie chiar și pentru o postare pe rețelele de socializare.

Voi alege să nu adresez conceptul de sufragiu universal în acest articol, fiindcă nu aș face dreptate discuțiilor care au (re)început să apară în societate pe tema votului cenzitar chiar în contextul îngrijorărilor cu privire la dezinformare. Voi reveni asupra acestui subiect într-un articol dedicat (sunt un mare susținător al votului universal tocmai fiindcă mă îngrijorează profund supraviețuirea democrației în contextul dezinformării).

Am lăsat pentru final principiul votului liber, fiindcă acesta este probabil cel mai nuanțat dintre cele cinci principii fundamentale (și este motivația centrală a acestui articol). Atunci când ne gândim la libertatea votului, primul gând este legat de libertatea de a pune ștampila pe orice căsuță de pe buletinul de vot. Și nu e greșit, votul chiar ar putea fi secret fără să fie liber: imaginați-vă în fiecare cabină de votare un soldat care-și armează arma atunci când cetățenii trec de prima filă a buletinului de vot.

Însă pentru ca votul să fie liber e nevoie de mult mai mult decât atât. Votul liber nu este doar despre ștampile și căsuțe, este despre întreg procesul prin care trece un alegător ca să-și formeze și să-și exprime opinia electorală. Votul liber este despre libertatea formațiunii politice de a-și expune ideile, despre libertatea presei de a le transmite (și de a le critica), despre libertatea cetățeanului de a consulta atât propunerile politicienilor cât și opiniile jurnaliștilor, precum și despre libertatea formațiunilor politice de a fi incluse pe buletinul de vot (la ce folosește „libertatea” de a ștampila singura căsuță prezentă pe buletinul de vot?)

Aceste principii, așa cum au fost gândite în DUDO sau în Constituția României, decurg din nevoile firești de protecție a proceselor democratice rafinate de-a lungul secolelor în care pericolele derapajelor democratice veneau aproape exclusiv din interiorul societății. Demagogii și oportuniștii locali sunt fie ignorați, fie demascați într-o democrație sănătoasă în care opiniile politice sunt diseminate prin canale de presă bine cunoscute și monitorizate pentru a corecta derapajele democratice.

Ceea ce trăim astăzi este însă diferit. Rețelele de socializare au transformat spațiul nostru public într-o țară survolată constant de avioane invizibile care parașutează milioane de pliante de propagandă în fiecare zi direct în mințile oamenilor, permițând astfel adversarilor democrației să manipuleze azi cetățeni care vor dicta mâine viitorul României la urne.

Libertatea de a alege necesită, în mod fundamental, accesul la realitatea autentică, nealterată. Atunci când premisele pe care un cetățean își bazează decizia sunt plantate artificial, prin manipulare algoritmică, decizia finală încetează să-i mai aparțină în totalitate. E tragi-comic: în numele unei libertăți de exprimare prost înțelese îngăduim coruperea unui vot liber prost înțeles.

În fața acestui bombardament informațional nevăzut, statul democratic pare adesea neputincios sau prea lent, captiv în propriile legi gândite pentru o altă epocă. Dacă rețelele sociale permit ca cerul nostru digital să fie survolat de avioane adversare care distribuie manipulare atunci votul nostru încetează să mai fie cu adevărat liber, ceea ce duce nemijlocit la concluzia că manipularea digitală masivă la care asistăm astăzi reprezintă un atentat direct la articolul 62 din Constituția României: un cetățean a cărui realitate a fost artificial distorsionată reacționează la un stimul fabricat de un adversar.

Așadar întrebarea cu care am pornit la drum, «de ce contează dezinformarea dacă am libertate de vot în fața urnei», se dovedește a fi un nonsens – dezinformarea erodează însăși natura realității, anulând astfel libertatea votului.

Pentru că am constatat că indignarea nu este suficientă și refuz să asist pasiv la această erodare, am început să lucrez la o propunere de soluție civică open-source și non-profit: TeIUC (Tezaurul Informațional Universal Comun). Nu este o platformă comercială și nici un instrument de cenzură, ci un manifest pentru transformarea adevărului factual într-o utilitate publică, la fel ca apa curentă sau electricitatea. Nu putem interzice Internetul și nici nu dorim să restrângem libertatea de exprimare, dar putem construi o infrastructură digitală comună. Așa cum nu cerem fiecărui cetățean să-și purifice singur apa de la râu, nu este rezonabil să-i pretindem să-și distileze singur adevărul dintr-un ocean de dezinformare. Contextul factual trebuie să devină o utilitate accesibilă, capabilă să semnaleze falsurile și să intervină exact acolo unde cetățeanul este copleșit, înainte ca manipularea să devină convingere electorală.

Combaterea dezinformării nu înseamnă cenzură – dar înseamnă că facem eforturi ca, atunci când intră în cabina de vot, cetățeanul este corect informat și singur cu conștiința lui, nu însoțit de algoritmii propriilor săi adversari. Dacă vrem ca democrația să funcționeze, trebuie mai întâi să ne recâștigăm libertatea de a ști de ce credem ceea ce credem.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp