Marea Britanie se trezeşte din beţia Brexitului, dar e încă mahmură

Foto: Guliver Getty Images

Marea Britanie trece, zilele acestea, printr-un coşmar politic şi economic pe cât de neplăcut, pe atât de previzibil: treziţi din beţia Brexit-ului, care a durat mai bine de doi ani, britanicii au acum parte de o mahmureală crâncenă. Întocmai ca un holtei petrecăreţ după o noapte în club mai grea, aceştia încep să se trezească acum la realitate şi constată nu numai că nu s-au ales cu Ileana Cosânzeana care promitea a fi Brexitul, dar şi că distracţia a costat – şi ameninţă să coste în continuare – foarte mult. E drept că premisele unei ieşiri victorioase din Uniunea Europeană, în ciuda retoricii triumfaliste a politicienilor şi a presei de dreapta care au susţinut Brexitul, nu au existat niciodată cu adevărat. În 2016, Nigel Farage, Boris Johnson, Michael Gove, Jacob Rees-Mogg şi tot establishmentul conservator le-au fluturat britanicilor pe la nas două licori ameţitoare: cei mai puţin capabili de discernământ politic au fost îmbiaţi cu licoarea stopării imediate a imigraţiei, iar cei cât de cât educaţi, dar blocaţi într-un trecut demult apus şi cu puternice prejudecăţi şi nostalgii imperiale, cu licoarea suveranităţii faţă de Europa. Astfel, o campanie furibund xenofobă, fără niciun un fundament economic şi, după cum se dovedeşte tot mai des în ultima vreme, chiar coruptă şi ilegală a avut succes la un electorat dezabuzat economic ori îmbătat cu drojdia propriei superiorităţi faţă de ceilalţi europeni. 

Aleasă premier după ce David Cameron, care convocase referendumul în speranţa astupării gurii propriilor adversari din Partidul Conservator, a dat bir cu fugiţii laolaltă cu toţi liderii campaniei pentru Brexit, Theresa May s-a ales cu o sarcină extrem de ingrată: scoaterea unei ţări profund divizate din UE cu minimum de pagube în condiţiile unei UE deloc îngăduitoare faţă de pretenţiile deja exagerate ale britanicilor şi mai ales în condiţiile în care ea însăşi nu părea convinsă că Brexit ar fi o idee bună. Deşi nimeni nu-i dădea nicio şansă, aceasta a rămas în funcţie din toamna lui 2016 şi a încercat imposibilul, adică negocierea unei ieşiri din UE care să nu fie o catastrofă economică şi socială pentru Marea Britanie şi mulţumirea atât a colegilor din partid care urăsc Europa şi pe europeni cu patimă, cât şi a votanţilor care visau deja aeroporturi pline de imigranţi europeni deportaţi înapoi în ţările de origine. Ezitantă din fire, lipsită de creativitate sau cultură politică, relativ mediocră profesional, dar silitoare şi conştiincioasă, doamna May a reuşit, în cele din urmă, să negocieze un acord cu UE pe care urma să-l supună astăzi votului Parlamentului Britanic. A renunţat însă, dându-şi seama ca nu ar avea nicio şansă în Camera Comunelor.

De ce e toată lumea nemulţumită?

Pentru că, aşa cum se întâmplă de regulă, încercarea de a împăca şi capra, şi varza are ca rezultat garantat învrăjbirea amândurora. În sine, acordul negociat de Theresa May cu UE nu e chiar atât de rău nici pentru UK, nici pentru UE, dar are o clauză care menţine Irlanda de Nord în uniunea vamală europeană pe termen nedefinit pentru evitarea reinstituirii unei graniţe între Irlanda de Nord, care face parte din Regatul Britanic, şi Republica Irlandeză, dată fiind istoria sângeroasă a conflictelor dintre cele două părţi în secolul al XX-lea. Această clauză îi nemulţumeşte profund pe conservatorii radicali, care îşi doresc pur şi simplu „No Deal”, adică, să nu mai aibă, dacă s-ar putea, absolut nimic de-a face cu restul Europei. Aceştia nu sunt foarte numeroşi, dar ţipă foarte tare, iar Theresa May are nevoie de fiecare vot întrucât nu deţine majoritatea în Parlament. Partidul Unionist DUP din Irlanda de Nord, cel care propteşte Guvernul minoritar al lui May în Parlamentul din Londra, este fundamental împotriva clauzei pentru că, deşi nord-irlandezii au votat rămânerea în UE, acest partid îşi revendică întreaga raţiune de a fi de la ura neîmpăcată faţă de irlandezii republicani şi este evident că nu poate accepta o clauză care menţine Irlanda de Nord, de facto, în UE şi deci legată de Irlanda. Pe de altă parte, conservatorii moderaţi, care se opun Brexitului, găsesc că termenii acordului sunt oneroşi întrucât Marea Britanie va rămâne ataşată economic de UE fără a avea niciun cuvânt de spus în politicile acesteia. De asemenea, laburiştii şi naţionaliştii scoţieni, care se opun Brexitului, au anunţat că nu vor vota un acord în cărui eficienţă nu cred, susţinând, mai mult sau mai puţin apăsat, organizarea unui alt referendum. Totuşi, liderul laburiştilor, Jeremy Corbyn, ezită să se pronunţe în favoarea unui astfel de referendum din trei motive: 1. îşi doreşte organizarea de alegeri anticipate în speranţa că va ajunge el însuşi prim-ministru; 2. a fost dintotdeauna un eurosceptic convins, un socialist de esenţă comunistă căruia îi displac politicile pro-capitaliste ale UE şi care în 2016 a făcut campanie pro-UE numai cu jumătate de gură; 3. crede că, susţinând un al doilea referendum, care, conform sondajelor, se pare că va anula decizia de ieşire de acum doi ani, nu ar face decât să-şi alieneze un electorat pauper şi xenofob mai cu seamă din nordul Angliei, care a votat masiv pro-Brexit la precedentul referendum şi care şi-ar găsi refugiul la conservatorii dispuşi să le asculte închipuitele „griji” privind imigraţia. Aşadar, din punct de vedere politic, Marea Britanie se află într-un haos nemaiîntâlnit de decenii, cu politicieni, jurnalişti ori simpli cetăţeni care se urăsc sincer unii pe alţii: cei din tabăra Brexit îi urăsc pe Remainers pentru că aceştia din urmă nu sunt dispuşi să accepte termenii drastici pe care o minoritate vocală vrea să-i impună în abordarea relaţiilor cu UE, în timp ce susţinătorii UE îi consideră pe ceilalţi limitaţi intelectual, rasişti şi, în cel mai bun caz, retrograzi. Nici din punct de vedere economic lucrurile nu stau pe roze: lira sterlină se prăbuşeşte ca urmare a reacţiei pieţei la instabilitatea politică, iar previziunile în cazul unui Brexit hardcore sunt foarte sumbre, mergând de la haos şi cozi imense în porturi şi la punctele de frontieră până la lipsa hranei şi a medicamentelor de urgenţă, precum şi la scăderea bruscă a nivelului general de trai. 

Ce opţiuni are Theresa May?

Foarte puţine, dar, dintre toate, se încăpăţânează, cum ne-a obişnuit deja, să mizeze pe cea mai proastă. Ca urmare a suspendării votului de marţi, May a alergat, din nou, la liderii europeni, în speranţa că aceştia îi vor arunca un colac de salvare şi vor accepta noi concesii prin care să-i îndulcească pe conservatorii radicali din Parlamentul Britanic. Această opţiune este contraproductivă din cel puţin două motive: 1. reflectă neînţelegerea fundamentală, de către doamna May, a mentalităţii colegilor săi radicali neînduplecaţi, care nici măcar nu şi-au dorit vreo clipă negocierea cu UE, văzând în orice discuţie cu „elita” de la Bruxelles o umilinţă naţională; 2. liderii UE, în frunte cu Jean-Claude Juncker, i-au semnalat deja că acordul pe care l-au negociat va rămâne neclintit, Guy Verhofstadt manifestându-şi chiar stupoarea în faţa unor noi cereri ale Marii Britanii. Dacă Theresa May şi-ar asuma un „leadership puternic şi stabil”, aşa cum promitea în precedenta campanie electorală – dezastruoasă de altfel pentru ea, fie ar revoca unilateral articolul 50, prin care Marea Britanie a anunţat UE că declanşează procedura de ieşire din structurile sale, fie ar convoca pur şi simplu un al doilea referendum Brexit pentru clarificarea situaţiei interne. Desigur, aceste opţiuni ar duce, foarte probabil, la pierderea jobului de prim-ministru, ceea ce doamna May nu pare dispusă, deocamdată, să accepte. O altă opţiune ar fi convocarea de alegeri anticipate, deşi e greu de presupus că acestea ar schimba semnificativ datele problemei. La urma urmei, problema depăşeşte graniţele minore ale luptelor dintre conservatori şi laburişti şi nu există nicio garanţie că o altă configuraţie politică a Parlamentului ar putea scoate ţara din impas. De fapt, britanicii abia acum încep să se trezească din visul frumos – sau, dimpotrivă, în funcţie de poziţia în care se află, din coşmarul Brexitului şi află, în cel mai umilitor mod cu putinţă, că Marea Britanie nu se poate desprinde de UE fără costuri majore şi că ei nu sunt, la o adică, atât de speciali pe cât le-au spus lor politicienii aşa-zişi eurosceptici, în realitate simpli Caţavenci în goană după voturi, că ar fi. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp