Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Mirela Melinte, plutoniera de la Operațiuni Speciale premiată pentru curaj de Ambasada SUA: „Vorbele astea le-am auzit de când am intrat în armată: Voi sunteți făcute pentru cratiță”

Mirela Melinte este una dintre cele peste 10 milioane de femei care trăiesc astăzi în România. Datele Institutului Național de Statistică o plasează într-o majoritate: aproximativ 51% dintre locuitorii României sunt femei. 

Dacă ați fi lângă ea, la aceeași coadă de la supermarket, ați vedea o tânără de 32 de ani, micuță de înălțime, cu părul roșcat și nimic din statura și înfățișarea ei nu ar trăda o altă statistică, mai puțin obișnuită, în care se încadrează. 

Mirela Melinte este unul militarii activi ai României, o categorie profesională în care ea reprezintă aproape o excepție: doar 5% din personalul militar al MApN este de gen feminin. 

În plus, este prima femeie din armata română care a participat la misiuni de luptă alături de un Detașament al Forțelor Speciale al SUA. S-a întâmplat în Afganistan, în perioada 2013-2014, iar în luna aprilie a acestui an Ambasada SUA la București i-a acordat pentru acea perioadă o distincție oferită celor mai curajoase femei din întreaga lume.

„Nu mă nasc într-un oraș, trăiesc într-un oraș și mor într-un oraș”

S-a născut la Pitești, a făcut liceul de construcții de mașini de la Colibași, iar spre finalul studiilor și-a anunțat părinții că a luat o decizie: să dea admiterea la Școala de Maiștri Militari și Subofițeri a Forțelor Terestre „Basarab 1”. 

Mirela Melinte, în timpul ceremoniei de premiere de la Ambasada SUA. FOTO: MApN

Fusese un copil energic, era punctuală și ordonată și a simțit că și de aceea armata i se potrivește. Mai era însă ceva. „Nu mă mai vedeam în Pitești. Nu mă nasc într-un oraș, trăiesc într-un oraș și mor într-un oraș. Îmi place să cunosc lumea, să văd alte caractere, alți oameni, ceea ce s-a întâmplat. Armata mi-a dat tot ceea ce am vrut din acest punct de vedere. A fost chiar ceea ce mi-am dorit”, povestește Mirela Melinte. Când a auzit ce vrea să facă, mama ei a susținut-o din prima clipă, însă tatăl ei s-a opus categoric și foarte greu a ajuns să îi accepte decizia. „Făcuse și el stagiul militar obligatoriu și chiar dacă avusese o viață ușoară, fusese bucătar, nu iepure de câmp, cum spunem noi, știa ce înseamnă armata. În final însă, m-au susținut amândoi și le mulțumesc și în ziua de astăzi pentru asta”, spune tânăra, care este astăzi plutonier în cadrul Batalionului 620 Operații Speciale Buzău. 

A făcut un an de școală militară la Pitești și încă unul la Sibiu, unde s-a specializat în comunicații și informatică. „În 2003, au fost peste 1.000 de candidați pe 220 de locuri. Dintre aceștia, 65 eram fete. Nici nu știu dacă astăzi mai sunt atâtea locuri pentru fete”, își amintește Mirela Melinte. Astăzi, școala militară pe care a terminat-o le pune la dispoziție celor care vor să devină subofițeri, 468 de locuri pentru candidații de gen masculin, 31 pentru candidații de gen femei și 65 pentru candidați indiferent de gen. Potrivit unui comunicat al Ministerului Apărării Naționale, 17% dintre angajații MApN sunt femei, procentul personalului militar feminin fiind de 5%. 

„Pur și simplu îți spun în față: Noi nu suntem de acord cu femeile în armată”

În 2005, Mirela Melinte a ajuns primul batalion de operații speciale, înființat la 1 martie 2003. Apoi a fost încadrată la Batalionul 620. „ Ziua Forțelor Speciale este sărbătorită pe data de 1 martie”, spune plutoniera. La numărul mic de femei din armata română, această dată din calendar devine, în sine, o ironie. 

De când este militar, Mirela Melinte s-a specializat în cercetare și culegere de informații, iar în anul 2008 și-a luat brevetul de parașutism pentru sărituri la joasă înălțime. „Mergeam cu colegii mei care făceau sărituri și nu puteam să stau pe margine. Trebuie să ai pregătire fizică, să nu te pierzi cu firea, să fii curajos. Și sa fii întotdeauna conștient de ceea ce ai de făcut în funcție de misiune”, crede Mirela Melinte. Crede că, din punct de vedere al pregătirii fizice, unei femei îi este greu să ajungă la nivelul unui bărbat puternic, antrenat și instruit. Dar este convinsă, în același timp, că femeile au un loc în armată, iar cariera ei și carierele altor femei militar din România și din străinătate au dovedit-o de-a lungul timpului. 

Mirela Melinte, a treia din stânga, alături de colegi. Foto: MApN

Într-o lume aproape exclusiv masculină, femeile trebuie să înfrunte însă, înaintea oricărui inamic, prejudecățile colegilor sau ale superiorilor. Aud de foarte multe ori că locul lor nu este acolo. „Gândiți-vă că dăm peste oameni mult mai în vârstă și ei nu au avut femei în perioada școlarizării. Pur și simplu îți spun în față: Noi nu suntem de acord cu femeile în armată. Nu mai există că s-ar putea, că nu s-ar putea. Direct în față. Dacă te simți prost, te simți prost, dacă nu te simți prost, mergi mai departe. Trebuie să știi să iei oamenii așa cum sunt. Dacă am învățat ceva în toți anii ăștia de armată, este că nu trebuie să pui la suflet tot și să lași omul să își exprime opinia. Până la urmă, opinia este liberă. O iei ca atare, altfel e ca și când te pui contra morilor de vânt”.

Cred că unora le este teamă că, poate, la un moment dat, o femeie o să facă mult mai bine ceea un bărbat consideră că face bine

O întreb dacă, de-a lungul vremii, i s-a spus vreodată că locul ei este la cratiță. „Vorbele astea le-am auzit de când am intrat în armată: voi sunteți făcute pentru cratiță. Cred că unora le este teamă că, poate, la un moment dat o femeie o să facă mult mai bine ceea un bărbat consideră că face bine. Nu știu când o să reușim să fim și noi văzute pe aceeași linie cu bărbații. Pentru că și eu m-am lovit de situații nu foarte plăcute, dar trebuie să treci peste și să gândești un pic pozitiv”, spune Mirela Melinte. Însă acest lucru se poate dovedi uneori dificil. „Nu a fost greu din punct de vedere profesional cât a fost să lucrezi cu oamenii și să le accepți cuvintele urâte. Pe parte profesională, nu pot să zic că m-am simțit vreodată apăsată de greutăți. Mai mult m-a deranjat discriminarea, asta pot să spun, punându-le în balanță”, continuă plutoniera, care nu vrea să renunțe la viața militară. Una dintre soluțiile pentru combaterea discriminării în armată ar fi creșterea locurilor pentru fete în cadrul școlilor militare. Câtă vreme personalul militar feminin va fi atât de redus, șansele ca lucrurile să se schimbe sunt foarte mici, din simplul motiv că majoritatea va copleși întotdeauna minoritatea.

„Orice mi s-ar fi întâmplat acolo mi-am asumat”

De-a lungul carierei sale, a avut stagii de pregătire cu femei din armata SUA. Le-a cunoscut pe unele dintre ele și în timpul misiunii pe care a avut-o în Afganistan. „Erau foarte relaxate. Dacă aveau ceva de spus, spuneau fără nicio jenă, fără să se gândească că supără pe cineva”, își amintește ea.

A stat șapte luni și jumătate în Afganistan, unde a avut misiuni de luptă, dar și umanitare. Șapte luni și jumătate departe de părinți, nepoți și prieteni, în care tot ce putea să spună de cele mai multe ori acasă era: „Sunt bine”. O misiune din care își va aminti pentru totdeauna o dată și două nume: pe 22 septembrie au murit în misiune, uciși de o bombă artizanală a insurgenților afgani, sublocotenentul postmortem Adrian Postelnicu și sublocotenentul postmortem Claudiu Popa. „Vă rog să nu uitați să îi amintiți. Au fost niște oameni absolut extraordinari”, îmi spune în două rânduri în decursul discuției.

O întreb dacă acolo au existat momente în care s-a temut pentru viața ei. Răspunsul? „În momentul în care am plecat acolo mi-am asumat. Orice mi s-ar fi întâmplat acolo mi-am asumat”.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Interesant... Dar ma intreb, cu ce sunt mai presus niste ofiteri/subofiteri burtosi care abia pot sa-si lege sireturile de la pantof, decat o femeie ! Si am tot vazut din astia, si prin armata si prin politie.
    Succes doamnei/domnisoarei plutonier !
    • Like 0
  • James check icon
    Go for it, Rambo ! Stai ! Sa-ti si un link cu muzica motivationala. https://www.youtube.com/watch?v=nm6DO_7px1I
    • Like 0
  • check icon
    Mă uit la prezentarea care se face acestui articol, în anunțul mail care îmi sosește „O femeie curajoasă din România care i-a impresionat pe americani.” // Să te vrei site destupat, dar să titrezi precum tabloidele... În paralel ne mirăm că nu merge țara mai destupat.
    • Like 1
  • check icon
    Corect ar fi să fie solikcitgată părerea unui bărbat militar, despre acea situație a femelor în armată. /// După cum, ca sursă de informare, în cîte-un interviu domnește binișor subiectivtatea. // Stau și mă gîndesc dacă nu discriminarea va fi domnit înante de toate în mediul unde a crescut doamna plutonier, inclusiv în familie...

    • Like 0
  • Nu sunt misogin (chiar agreez femeile, doar sunt cele care ne dau viață, ne însoțesc, ne și le iubim etc.), dar chiar nu-mi pot imagina o luptă dusă de femei. Cine face parte din sistem va ști despre ce vorbesc. Când aud că „unora le este teamă că, poate, la un moment dat, o femeie o să facă mult mai bine ceea un bărbat consideră că face bine”, mă umflă râsul. Excepțiile întăresc regula, nu o schimbă! Dacă a vorbit cu femeile din armata SUA (doamna PLUTONIER-nu „plutoniera”, nu „căpităneasa”, nu „maioreasa”, poate doar ca soții ale bărbaților cu acel grad, ca și doamna preoteasă), de ce nu a spus și câte sunt în armata SUA? Tot atâtea cât bărbații? Să fim serioși... Sau, să „stăm strâmb și să judecăm drept”! Vă rog să dați exemple concrete de armate din țări democratice (din întreaga lume) unde femeile au același număr cu al bărbaților în aceasta. Nu găsiți? Oare de ce? De ce nu cereți să fiți POPI (vă temeți de cele „sfinte”, sau considerați că nu se cade...), să jucați în aceleași echipe cu băieții fotbal (de care vreți: european, american), că doar sunteți „discriminate”. Doamnelor, nu! Nu pentru că aveți menstruație și că faceți copii, vă este limitat accesul în armată. Dar vă las pe voi, să descoperiți „egalitatea” pe care o vedeți cu bărbații în această meserie! Pe timp de pace e „mișto”, alții îți mai fac treaba când tu lipsești din anumite cauze „naturale” (că cineva trebuie s-o facă și pe a ta, chiar dacă tu lipsești), te mai lipești de „mila” colegilor, îți mai încarcă arma în poligon altul, ridică fălceaua băiatul, ca să te „protejeze” (că de, ești reprezentanta sexului frumos), te mai cară alții pe tine, ranița sau arma, că tu nu mai poți, te mai doare, iei un liber, un concediu de creștere a copilului (aici e valabil și la bărbați, ceea ce nu e „normal”- dar așa deprofesionalizăm o instituție, doar că cineva a „gândit”), dacă ai noroc te și măriți cu un coleg de arme (de preferat vreun grad mai măricel), dar să ne ferească Dumnezeu de rău... deoarece pentru asta te pregătești: să lupți și să MORI, fără s-o facă altul în locul tău... Ce să zic, dacă asta vor... să stea băieții acasă, să crească copiii, iar noi să ne „bazăm” pe aceste „amazoane” moderne, cu pretenții de egalitate în „arta” războiului... Dar așa cum spuneam, când sună goarna, să nu credeți că vă ve-ți putea da demisia „plângând” că nu ați fost „conștiente” de ce ați ales (cu toate că nu-s sigur, că acei „gânditori”, vor găsi o cale să le scoată din sistem atunci). Ve-ți fi „egale în drepturi” (fără discriminare) cu bărbații, așa cum vă doriți acum. Și dacă tot vor „drepturi” egale, poate le concentrăm și pe „ELE”, astfel încât „rezervistele” să fie în număr egal cu rezerviștii. Cât despre minister, să facă probele sportive (eliminatorii) astfel încât să nu mai fie nevoiți băieții să le „care” pe aceste domnișoare, doar pentru faptul că au „tocit” mai bine citirea și aritmetica (deoarece, să recunoaștem, femeile sunt mai conștiincioase când vine vorba de citit). Probe care să arate că domnișoarele își pot căra (la propriu) camarazii de arme în spate zeci, sau chiar sute de metri, probe care să le supună psihic (și nu mă refer la faptul de a renunța la unghiile de câțiva centimetri), probe care să le arate că nu sunt atât de „egale”... Armata și milităria nu-i un podium unde defilezi pentru miss (așa cum l-au făcut sau îl vor unii acum), este mai degrabă un eșafod în așteptare. Eu unul, nu vreau să-mi văd femeile din viața mea luptând în războaie (sau pregătindu-se pentru unul). Sunt multe de spus... Facă-se voia voastră (femei și țară), dar e o vorbă: „ai grijă ce-ți dorești...”
    • Like 2
    • @ gheorghe3509
      check icon
      Un punct interesant de vedere!
      • Like 0
  • O fata de toata isprava, domnisoara Mirela Melinte! Cu siguranta are nu una, ci mai multe povesti foarte interesante care, spre a fi bagate la cap de noi toti, merita povestite. Preferabil de catre cineva capabil sa o faca dupa ce va fi fost in stare sa depaseasca inevitabila (se pare :-( ) limba de lemn pe care celor mai multi li se pare firesc s-o foloseasca in astfel de istorisiri (despre armata, adica). Sigur, limbajul cazon e lemnos prin excelenta, dar asta nu inseamna ca si povestile frumoase despre viata cazona trebuie spuse asa.

    Off-topic: "Aproape o excepție" - interesant concept, pacat doar ca e "in abatere" fata de limba romana. Femininul "plutoniera" - probabil la fel de corect ca si "doctora". Limba romana folosita creativ, totusi :-)
    • Like 2


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Simona Halep - Foto: Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

„Am crescut cu o mentalitate că eram mică, că nu o să ajung să fiu tenismenă, nu o să ajung să fiu sus în clasament, nu o să ajung să câștig turnee mari. Cum până nu demult, în 2017, mi se spunea « nu ai mental de campion de Grand Slam».” (Foto; Andrew Schwartz / SplashNews.com / Splash / Profimedia)

Citește mai mult

Oradea centru

„Trebuie să existe o abordare integrată pentru că altfel, cu sisteme, cu programe diferite, cu lucruri făcute nișat, nu ai cum să faci o integrare la nivel național. Toate sistemele folosite de autoritățile din România trebuie să fie compatibile, pentru că altfel nu poți să faci mai mult decât s-a făcut până acum”, crede Ilie Bolojan. (Foto: Silviu Filip/ Inquam Photos)

Citește mai mult