Mulțumesc, Nicușor Dan!

foto: Andreea Alexandru / AP / Profimedia

Recunosc că nu mi-am mai pus nădejdea în tine. Nu în tine, ci în noi. În capacitatea noastră de a mai alege cu capul limpede și cu inima trează. Am simțit cum ultimele luni ne strivesc, cum ne trage în jos o ceață grea, ca o oboseală națională cu gust de plumb, și am început să-mi spun că poate s-a sfârșit. Nu pentru că tu n-ai fi fost acolo, ci pentru că lumea din jur devenise prea urâtă, prea haotică, prea înfricoșătoare ca să mai pot crede că, sub moloz, mai există România valorilor în care am fost crescută. Că mai poate câștiga cine nu urlă și nu trântește. Că reperele nu s-au stins. Că sunt încă vii, că mai au ceva de spus și că pot fi din nou ascultate. 

Cei împotriviți ție urlau prea tare ca să-ți dau credit suficient. Păreau mulți și greu de oprit. Erau siguri de victorie, siguri pe țipăt, pe dispreț, pe forța de a speria, nu de a convinge. M-am temut că negura în care ne învârtim de luni întregi ne va înghiți. Că acest culoar tot mai adânc și tot mai întunecat prin care merge România se va înfunda definitiv. M-am temut să sper — nu din lipsă de credință, ci din instinct de conservare. Am început să trăiesc democrația ca pe o supraviețuire pe ultima sută de metri, cu spatele la zid și cu mâinile goale. M-am obișnuit cu gândul că va fi mai rău. Și că vom fi din nou singuri în fața unei rușini naționale servite, cinic și zâmbitor, drept „voința poporului”.

Cu o noapte înainte de vot, m-am dus la culcare cu inima strânsă. Știam, pur și simplu știam, ce va urma dacă celălalt urma să câștige. Știam reacția imposturii naționale la triumful propriei urâțenii. Le știam strigătul, mitocănia jucată ca autoritate, cabotinismul umflat de aplauze goale, disprețul ridicat la rang de virtute. Știam cum ne vor trata, cu câtă plăcere ne vor umili. România fără școală, fără rușine, fără memorie. Știam că, dacă-i vom lăsa să creadă că sunt majoritari, ne vor călca în picioare fără rușine și fără odihnă.

Și totuși nu s-a întâmplat. Nu acum. La această probă supremă, au rămas în amuțire. În sfârșit, cei care nu știu să vorbească au tăcut.

De prea mult timp ne-a fost rușine să mai spunem că suntem normali. Ne-au complexat stridențele, ne-au obosit provocările. Am lăsat vocile radicale să pară dominante. Am confundat decența cu slăbiciunea. Am fost făcuți să credem că bunul-simț e desuet, că gândirea critică e elitism, că echilibrul e o trădare a „românismului autentic".

De prea mult timp asociem România cu tot ce e mai rău. Cu hoția. Cu analfabetismul. Cu prostia agresivă. Cu golăneala promovată ca strategie de stat. Cu aroganța frustrărilor netratate. M-am săturat de cei care vor să transforme o țară frumoasă și demnă într-o cocină populistă, fără valori, fără morală, fără viitor. Mi-e greață de impostura agresivă, de suveranismul de birt, de bădărănia făcută ideologie. M-am săturat de frustrații care au transformat țara asta într-un câmp de ură și zgură, în care valorile sunt luate la mișto, iar decența e pusă la colț.

România lor e o Românie abuzată, răstălmăcită, golită de conținut. Dar România mea nu e asta.

România mea e cea care a rezistat, în spatele acestor cortine plumburii. România noastră, tăcută, decentă, răbdătoare, dar vie. România față de care am fost crescută cu respect. România pentru ale cărei dureri am suferit. România din speranțele bunicilor mei, care au înțeles libertatea ca pe o responsabilitate, nu ca pe o scuză pentru ură. România modestă, onestă, citită, care nu are nimic de demonstrat strigând. România care îți oferă o șansă și îți întinde mâna sincer, după ani de pervertire și orfelinat politic.

România mea e vie. Azi, mai vie ca ieri. România, te iubesc! Țara mea, mă faci să cred din nou în tine.

Pentru tine, azi, spun: mulțumesc.

Mulțumesc, români! Mulțumesc, domnule președinte!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp