Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Mulțumesc, Nicușor Dan!

Nicusor Dan - 18 mai

foto: Andreea Alexandru / AP / Profimedia

Recunosc că nu mi-am mai pus nădejdea în tine. Nu în tine, ci în noi. În capacitatea noastră de a mai alege cu capul limpede și cu inima trează. Am simțit cum ultimele luni ne strivesc, cum ne trage în jos o ceață grea, ca o oboseală națională cu gust de plumb, și am început să-mi spun că poate s-a sfârșit. Nu pentru că tu n-ai fi fost acolo, ci pentru că lumea din jur devenise prea urâtă, prea haotică, prea înfricoșătoare ca să mai pot crede că, sub moloz, mai există România valorilor în care am fost crescută. Că mai poate câștiga cine nu urlă și nu trântește. Că reperele nu s-au stins. Că sunt încă vii, că mai au ceva de spus și că pot fi din nou ascultate. 

Cei împotriviți ție urlau prea tare ca să-ți dau credit suficient. Păreau mulți și greu de oprit. Erau siguri de victorie, siguri pe țipăt, pe dispreț, pe forța de a speria, nu de a convinge. M-am temut că negura în care ne învârtim de luni întregi ne va înghiți. Că acest culoar tot mai adânc și tot mai întunecat prin care merge România se va înfunda definitiv. M-am temut să sper — nu din lipsă de credință, ci din instinct de conservare. Am început să trăiesc democrația ca pe o supraviețuire pe ultima sută de metri, cu spatele la zid și cu mâinile goale. M-am obișnuit cu gândul că va fi mai rău. Și că vom fi din nou singuri în fața unei rușini naționale servite, cinic și zâmbitor, drept „voința poporului”.

Cu o noapte înainte de vot, m-am dus la culcare cu inima strânsă. Știam, pur și simplu știam, ce va urma dacă celălalt urma să câștige. Știam reacția imposturii naționale la triumful propriei urâțenii. Le știam strigătul, mitocănia jucată ca autoritate, cabotinismul umflat de aplauze goale, disprețul ridicat la rang de virtute. Știam cum ne vor trata, cu câtă plăcere ne vor umili. România fără școală, fără rușine, fără memorie. Știam că, dacă-i vom lăsa să creadă că sunt majoritari, ne vor călca în picioare fără rușine și fără odihnă.

Și totuși nu s-a întâmplat. Nu acum. La această probă supremă, au rămas în amuțire. În sfârșit, cei care nu știu să vorbească au tăcut.

De prea mult timp ne-a fost rușine să mai spunem că suntem normali. Ne-au complexat stridențele, ne-au obosit provocările. Am lăsat vocile radicale să pară dominante. Am confundat decența cu slăbiciunea. Am fost făcuți să credem că bunul-simț e desuet, că gândirea critică e elitism, că echilibrul e o trădare a „românismului autentic".

De prea mult timp asociem România cu tot ce e mai rău. Cu hoția. Cu analfabetismul. Cu prostia agresivă. Cu golăneala promovată ca strategie de stat. Cu aroganța frustrărilor netratate. M-am săturat de cei care vor să transforme o țară frumoasă și demnă într-o cocină populistă, fără valori, fără morală, fără viitor. Mi-e greață de impostura agresivă, de suveranismul de birt, de bădărănia făcută ideologie. M-am săturat de frustrații care au transformat țara asta într-un câmp de ură și zgură, în care valorile sunt luate la mișto, iar decența e pusă la colț.

România lor e o Românie abuzată, răstălmăcită, golită de conținut. Dar România mea nu e asta.

România mea e cea care a rezistat, în spatele acestor cortine plumburii. România noastră, tăcută, decentă, răbdătoare, dar vie. România față de care am fost crescută cu respect. România pentru ale cărei dureri am suferit. România din speranțele bunicilor mei, care au înțeles libertatea ca pe o responsabilitate, nu ca pe o scuză pentru ură. România modestă, onestă, citită, care nu are nimic de demonstrat strigând. România care îți oferă o șansă și îți întinde mâna sincer, după ani de pervertire și orfelinat politic.

România mea e vie. Azi, mai vie ca ieri. România, te iubesc! Țara mea, mă faci să cred din nou în tine.

Pentru tine, azi, spun: mulțumesc.

Mulțumesc, români! Mulțumesc, domnule președinte!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Daniel00 check icon
    Dracul a crapat de ciuda! Duca-se pe pustii!
    • Like 3
  • Valentin check icon
    A contat și faptul că mulți din diasporă - chiar și din cei care nu se mai întorc - aveau proprietăți în țară. Case sau apartamente. A existat propunerea să fie preluate de stat, eventual în schimbul unei compensații. Cum să-i iei omului casa? Cred că a contat destul de mult.
    • Like 0
  • mg check icon
    ..da, mulțumesc românilor din țară și de-afară că au pus umărul.
    Era nevoie..
    Diaspora înseamnă și românii care pot face diferența între UE și Putin.
    Mulțumesc îndeosebi fraților de peste Prut. Prietenul la nevoie se cunoaște.

    Le mulțumesc tuturor celor care n-au uitat că "Bunica bate toba" :
    https://www.youtube.com/watch?v=hDI87UO9UZk
    • Like 2


Îți recomandăm

”Cravata galbenă”

”Cravata galbenă”, filmul regizat de Serge Ioan Celebidachi, fiul marelui dirijor, Sergiu Celibidache, este o biografie cinematografică și, în același timp, o confesiune; o ”partitură” a memoriei naționale scrisă cu ”notele” unui destin încercat. Dincolo de cronologia unei vieți extraordinare, filmul este o introspecție despre libertate și identitate și despre România care a dăruit lumii figuri emblematice și genii; dar pe care nu a prea știut să le păstreze acasă.

Citește mai mult

Transformare digitală

Digitalizarea în România avansează cu viteze diferite în sectorul public și cel privat. Firmele private în special din industriile bancară, sănătate sau retail au fost forțate de împrejurări concurența acerbă să se transforme digital, dar instituțiile de stat sunt încă prinse în inerția birocrației și lipsa de viziune strategică. În mediul privat, digitalizarea nu mai este un moft, ci o necesitate pentru scalare și eficiență. În sistemul public lipsa bugetelor multianuale și absența ownership-ului fac implementarea proiectelor de IT un proces greoi sau chiar eșuează (foto: Shutterstock).

Citește mai mult