foto: Esteban Osorio / Zuma Press / Profimedia
În această săptămână, Alexei Navalnîi și-ar fi sărbătorit aniversarea – ar fi împlinit 49 de ani. Ar fi fost ziua unui om viu, nu a unui martir. Dar în realitate, tot ceea ce a mai împlinit a fost un an de la moarte, tot în acest an, în februarie. O moarte absurdă, cinică, calculată în pași de protocol carceral, în frig și foame, în insulte și izolare. Moartea care l-a transferat definitiv dintr-o celulă siberiană într-o pagină grea a istoriei recente pe care nu cred că ar fi vrut cineva să o trăim.
De atunci, criminalul suprem al estului european nu s-a mai mulțumit scăpând grotesc doar de dizidenții din propria țară. Nu – setea lui de control și anihilare a crescut. A devenit năucitoare, inumană. Nu i-a fost de-ajuns să-i elimine pe cei care-l contraziceau în propriul regat încleiat de frică; a început, cu o fervoare halucinantă, să vâneze dincolo de granițe: orașe, sate, familii întregi, ființe anonime care nici nu știau că-i sunt dușmani. Să elimine cetățeni simpli ai altor țări, să radă localități întregi de pe fața pământului, să îngroape mii de vieți sub ruinele unui vis imperial. A început să amenințe o lume întreagă cu un cinism feroce, cu zâmbetul ușor ironic al unui om care poartă în geantă o bombă cu ceas și o expune ca pe un breloc de chei.
Acum câteva luni am citit memoriile lui Navalnîi. Cu greu am putut termina cartea. Mă opream și simțeam frustrare, revoltă, vinovăție, pentru că mă lovea în față o realitate de care nu mai putem fugi: ceva e profund greșit la noi. Nu mai știm să distingem binele de rău. Sau poate că știm, dar am obosit să ne mai pese.
Suntem de partea unui criminal pentru că spune că e creștin. Pentru că afirmă că susține „familia tradițională”, pe care o ține în frig și în frică. Frica de a rămâne. Frica de a pleca. Frica de a vorbi. Frica de a crede. Poate și frica de a ști. Pentru că sunt lucruri care se întâmplă aici, aproape de noi, și pe care n-am vrea să le știm, pentru că ating un paroxism al răutății pe care nici măcar mintea noastră amorțită nu-l mai poate gestiona. A ști ar însemna a vedea oroarea din vecini, a simți țipătul celor care nu mai pot vorbi, a înțelege că sunt lucruri care nu pot fi justificate politic sau moral — niciodată.
Îl susținem fiindcă e cam ceea ce numim „suveranist”. Un om care își condamnă țara la sărăcie, la tăcere, la izolare. Care își omoară fiii și fiicele pentru o fantezie de putere, pentru o mărire cu prețul morții. Un om care vrea o Rusie mare, dar nu o vrea vie. O vrea îngenuncheată, disciplinată, tăcută. Suveranitatea lui e o înmormântare continuă, cu steaguri și fanfare.
Nu știu dacă mă face globalistă, progresistă sau trădătoare de țară, dar știu sigur că prefer un lider care stă în picioare, cu o forță și cu o voință inimaginabilă, în fața unui război pe care mulți dintre noi nu l-am putea duce nici măcar o săptămână. Prefer un astfel de lider, care are ceva ce mulți etichetează, strâmbând din nas, drept „tupeu” — dar care este, în fond, curajul de a cere totul de la oricine și oricum pentru ca țara lui să rămână în picioare. Să rămână întreagă și liberă. Să nu ajungă o colonie în care îți închizi opozanții. Nu o țară în care „întâmplător” aceștia cad de la ferestre sau înghit noviciok, în plină zi, cu camerele pornite și lumea tăcută.
Lumea în care trăim e strâmbă. Și nu doar strâmbă — e coruptă de o orbire aleasă, asumată. Iese la iveală, fără rușine, putreziciunea lemnului din care suntem ciopliți. „Lemnul strâmb al omenirii”, cum spunea Isaiah Berlin. Numai că acum nu mai e doar o metaforă. Acum se simte, se vede, se aude. În lipsa de reacție. În confuzie. În complicitatea mută. Ne mulțumim cu ideea că „așa sunt vremurile”, că „e mai complicat”, că „nu e chiar totul alb și negru”. Doar că uneori e. Uneori e atât de simplu încât doare: Navalnîi e mort. Putin e viu. Iar unii aplaudă.
Nu ne mai conduce binele sau răul. Nici măcar rațiunea sau sentimentul. Ne conduce doar pofta de sânge. Pofta de sânge din sângele nostru. Și ceea ce e cel mai înfricoșător e că începe să ne placă gustul.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.