Nevoia de secret în epoca „civilizației spectacolului”

​A apărut în spațiul public o opinie divergentă între cea a lui Andrei Muraru, încopciatul ambasador al României în SUA, și cea a Oanei Țoiu, firava ministră a „trebilor din afară” ale României. Primul susținea că suspendarea vizelor waiver pentru România nu are nici o legătură cauzală cu anularea alegerilor din 24 noiembrie 2024, pe când cea de-a doua afirma că suspendarea atât de mult doritei viza waiver este cauzată de anularea alegerilor cu pricina. Prin urmare, conform opiniei verbioasei ministre, o primă și izbitoare concluzie ar fi că georgiștii, auriștii, șoșocii au toate motivele să-l legitimeze pe șarlatanul patent Călin Georgescu drept președinte ales al României.

​Pe această temă aproape întreaga societate românească s-a isterizat și se mai isterizează de acum la un nivel foarte înalt, la nivelul unui ministru de externe, întrucât nu s-au pus la citire și recitare publică cauzele anulării respectivelor alegeri. În fond, este vorba de aceleași năravuri famelice din fibra și măduva noastră etnică, dar mai ales din cea proletariană prin care se clamează în mod echivalent acel „să ni se spună și nouă” cu acel „să ni se dea și nouă”. 

Sunt două expresii ce rezumă toate deficiențele și tot negativismul petulant al românilor care nu-și mai găsesc nicicând astâmpărul. De la analiști, jurnaliști, formatori de opinie până la interpreți de plesneală ai evenimentelor publice, politice, gen Conu Leonida, toți parcă intră într-un frison social ce reclamă extrem de grijuliu desecretizarea dosarelor anulării alegerilor de către Curtea Constituțională. 

Între timp s-a promis desecretizarea acestor dosare și de către Ilie Bolojan, președinte interimar, și de către Nicușor Dan, care afirma ritos că va proceda ca atare. Până acum, probabil, nu s-a vrut, dar mai ales nu s-a putut acest lucru. Cert este că s-au adus la cunoștința publică motivele, cred suficiente, ale anulării alegerilor, socotite a fi urmare a războiului hibrid al Rusiei împotriva mai multor state europene, cu atât mai mult cu cât aceste constatări au fost întărite de către o serie de servicii secrete din alte țări, precum și de Departamentul de Stat al SUA, dar mai puțin de infantilul absolvent de Harvard, J.D. Vance, înaripat în afirmațiile sale tendențioase și MAGA-onice.  

​Dacă analizăm chiar superficial lumea și fenomenul secretului sau al secretizării, constatăm spre neliniștea și nemulțumirea istericoasă a multora faptul că în societățile umane, de-a lungul istoriei, secretul a devenit o politică de stat strategică. De la „istoria ascunsă” (histoire cachée) a bisericii, dinastiilor, statelor, partidelor, s-a făcut trecerea în epoca modernității la secretul ca politică și „rațiune de stat”. Prin urmare, autoritățile și instituțiile statului modern operează cu mecanismele secretului cu scopul de a prezerva în toate statele dinspre binele comun funcționarea societății libere, a bunăstării și a liniștii sociale. 

Cultura secretului face parte în mod paradoxal din cultura libertății gestionată cu predilecție și în mod moral de către stat. În datele culturii secretului, nu ar trebui să fie afectate libertatea și libertatea de exprimare a individului, dreptul cetățenesc fundamental ca fiecare individ să fie informat în ceea ce-l privește pe el și pe ceilalți. Din punctul de vedere al așa numitei „rațiuni de stat” informațiile livrate trebuie dozate și transmise rațional, dar suficient spre interesul public. Nu putem să decădem în sfera spectacolului și mai mult decât atât în sfera frivolității, gratuității, distracției și a concupiscenței care ar duce la un „voyeurism universal” (Mario Vargas Llosa). Citându-l pe Fernando Savater, cunoscutul filozaf spaniol profund atașat valorilor democratice și ale libertății, Vargas Llosa opinează că seria de documente ale Departamentului de Stat al SUA, WikyLeaks, deconspirate de Julian Assange, nu cuprind nici o informație importantă, iar transparența lor se reduce spre folosul frivolității, adică la dreptul tuturor de a ști totul și virat în bârfa socială și colectivă. Toate acestea fac parte din „imbecilizarea socială din ziua de astăzi”. 

Orice democrație funcționează pe confidențialitatea autorităților în domeniile diplomației, apărării, securității, ordinii publice, economiei. Dacă toate ar fi expuse publicului ar duce la „paralizarea instituțiilor statului și s-ar ajunge la un exhibiționism informațional care nu are nimic de-a face cu libertatea de expresie, ci mai degrabă cu antipodul ei”. Tot astfel, nu se pot anula granițele dintre privat și public pentru că nu putem trăi în ideologia utopică carnavalescă a acelui Mai ‘68 din Franța, care promova infantil „Este interzis să interzici”. Nu putem fi toți și în același timp actori și spectatori pentru că ne-am situa într-un „striptease generalizat” sau „într-o civilizație a scălâmbăielii” (M. Varga Llosa).

​În spațiul românesc asistăm la o insurmontabilă bârfă generalizată, recognoscibilă în respirațiile gâfâite și hăituite ale jurnaliștilor și ale multor altora, aceștia devenind nu doar hermeneuții evenimentelor publice, ai criticării politicii și politicienilor, ci adevărați entertaineri ai spectacolului public, actori ai civilizației spectacolului livrator de fast food informațional, de fertilizatori ai unui fond genuin românesc, orientați spre curiozitățile patologice ale mulțimii față de viețile secrete ale celor mari în spiritul urii proletare dintotdeauna, adică a ceea ce depășește limitele cronologice ale comunismului. Chiar dacă Oana Țoiu are bune intenții în reprezentarea țării și a poporului român, prin unele afirmații gândite insuficient, afectează arhitectura democratică a societății românești și încurajează afirmațiile suveraniste.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp