Ceaușismul din noi și nevoia de Tătuc

Foto: Profimedia

Dacă pe 19 mai m-aș fi trezit într-o Românie în care George Simion ar fi ajuns președinte, probabil și eu m-aș fi temut să vorbesc, oricât de multe aș fi avut de spus. Cu siguranță ar fi fost multe, dar am fi fost cu toții reduși la tăcere cu repeziciune. Totuși, șansa a făcut ca pe 19 mai să mă trezesc într-o Românie democratică, într-o Românie rațională, într-o Românie educată, într-o Românie asumată. După o lună, trăiam într-o țară condusă de oameni care voiau să o reformeze, care dădeau de înțeles că vor să o ajute să crească și să-și revină din valul nebunesc de ceață a rațiunii din care abia ce se străduia să iasă.

Scriu acest text după ce am terminat de citit comentariile ultimului videoclip din Starea impostorilor, postat pe YouTube acum câteva zile de Valeriu Nicolae. Da, e același Valeriu Nicolae care era pe piedestal, alături de alți colegi de breaslă jurnalistică și civică, cu mai puțin de jumătate de an în urmă – erau reperele sănătoase ale societății românești, erau de partea bună a istoriei. Pe bună dreptate. Acum același personaj se poate metamorfoza atât de tare, până la a ajunge „cumpărat”, „putinist” sau „suveranist”. Pentru că suntem oameni „raționali” și genul ăsta de raționament pare logic.

Mi-a rămas în minte, din videoclipul său, ceva la care m-am gândit și eu în ultima vreme: tăcând de frica dușmanilor de lângă noi, evitând să criticăm ca să nu le dăm „apă la moară auriștilor fără școală”, ne apropiem pe zi ce trece de a deveni și noi o sectă. O contra-sectă. O societate în care lumea își dă ochii peste cap și spune despre oamenii care vorbesc deschis despre minciuni, lașitate și lipsa meritocrației că sunt veșnic nemulțumiți și caută nod în papură, că sunt „cumpărați”, că „au schimbat barca”, că toate meritele lor sunt anulate și șterse cu buretele. Ca să ne justificăm bigotismul, excludem orice urmă de obiectivitate din jurul nostru. Noi nu putem greși; nici aleșii noștri n-o pot face.

Mă uit și eu în jurul meu și văd repetându-se acest tipar de fie alb, fie negru; nu mai există context, nu mai există nuanțe, suntem, în mod necesar, noi împotriva voastră și voi împotriva noastră, iar dacă nu te situezi, cumva, într-o zonă clar delimitată, dacă ai tupeul să comentezi orice în afara cutiuței tale conceptuale și să treci ilegal granița gândirii, ești un element străin ce trebuie exclus din lumea bună a zilelor noastre.

Într-o țară cu oameni educați, așa cum ne lăudam fericiți că suntem pe 19 mai și imediat după aceea, oamenii care știu ce vorbesc și știu ce să ceară de la clasa politică ar asigura că democrația există, că reprezentativitatea există, că Guvernul nu face și desface după bunul plac, că Justiția nu uită una sau alta după proprie voință. Ar asigura că există dreptul la liberă exprimare concretă, rațională, cu dovezi și argumente. Că există pluralism. Ne-am temut un an întreg de tiranie, de autoritarism, de despotism, de viața în care pluralismul nu există, ci totul e standardizat, e uniform. Acum, că ni s-a spus cu zâmbetul pe buze că n-am ajuns acolo, putem să ne culcăm liniștiți încă patru ani, la loc. A mai trecut un rând de alegeri și tot n-am învățat să gândim critic. Nu e vina noastră, e mereu vina clasei politice. Și clasa politică cine a votat-o? Vecinul...

Reiau: nu ne-am vindecat de ceaușism și nu degeaba a fost atâta amar de vreme la conducerea țării noastre un cizmar. Așa cum o spunea, în mod asumat, cineva în comentariile videoclipului în cauză: „eu prefer să rămân la pupatul pantofilor”.

Avem nevoie de „tătuca” și acum pare că avem nevoie de mai mulți tătuci, fiecare după necesități, să ajungă pentru toată lumea. Ne plac liderii absoluți pe care să-i slăvim fără să le cerem socoteală pentru nimic, atâta vreme cât ne întind punga goală, fie ea galbenă sau roșie, în campania electorală, sau poate atâta vreme cât ne pun numele în plicul cu numirile pentru o funcție caldă din care să nu mai plecăm. Mandatul lor se termină cu noi sărăciți și cu ei nevinovați. Îmbogățiți. Fericiți, cu toate neamurile și sinecurile lor.

Ne plac partidele noastre și drumul lor luminos spre cartelizare, fiindcă și noi funcționăm pe același sistem în viața noastră privată și ne place. Ni se pare simplu. Accesibil. Trebuie doar să lași onoarea la ușă, dar onoarea e ceva... ce multă lume n-are, vorba cântecului. Așa că, pentru unii, e cu atât mai ușor.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp