Azi îl sărbătorim pe Nicolae Labiș. Numele lui se leagă de numele satului unde s-a născut, Mălini.
Tata l-a cunoscut. Erau de aceeași vârstă. S-au întâlnit pe la stâne, unde tata era de copil cioban și Nicolae Labiș mergea în căutare de povești. Ciobanii sunt toți povestitori înnăscuți. La vremea lui Labiș și a tatei cel mai ilustru cioban maestru la povești era bădița Gheorghe Panțâru.
Era prin 1954. Tata trebuia să plece în armată și îi pregătea bunica valiza. Moșul pregătea căruța să îl ducă la gara la Fălticeni a doua zi dimineața. Și vine la poarta lor Eugen Labiș, tatăl lui Nicolae Labiș. Venea des la bunicul, când avea nevoie de dus undeva cu căruța. Îl strigă pe bunicul și îi spune că a doua zi de dimineață fiul lui trebuie să meargă la tren la Fălticeni. Pleca la București la școală și îl roagă să îl ducă cu căruța. Bunicul i-a spus că îl duce bucuros, că oricum are drum. Își duce și copilul lui la tren, tot spre București.
Cu noaptea în cap, cu cei doi copii lângă el pe scândurica căruței, bunicul a dat bice cailor și ei au pornit la drum la trap prin noaptea neagră. I-a urcat la tren și s-a întors acasă.
Tata povestea că tot drumul Nicolae Labiș a fost nervos, taciturn, deși firea lui era să fie vesel și să îl îndemne la spus povești. Nu avea chef de vorbă. Cu un caiet pe genunchi mâzgălea foi, stătea îngândurat, își bătea tâmpla cu degetele. Rar i-a văzut tata ochii mai întunecați ca atunci. Boțea foile scrise și începea altele. Tata nici nu avea curaj să îl deranjeze. Era obișnuit cu el vesel și pus pe șotii. Fața din acea noapte nu i-o cunoștea. Îl privea dintr-un colț. Știa deja de la tatăl lui că fiul domnului învățător e deștept și merge la școli înalte la București. De poezia lui nu știa nimic. La un moment dat Labiș a exclamat ignorând total că este și tata acolo: Of, Doamne, cum am putut să o uit! Nu mi-o amintesc...
...
Peste ani am aflat că Labiș scrisese cât a fost acasă poezia „Moartea căprioarei” și a uitat-o scrisă pe masă. În tren, atunci cu tata, încerca să o rescrie din memorie, dar nu îi ieșea. Ajuns la București, a scris acasă părinților să îi trimită poezia uitată...
...
Tata a ieșit din compartiment și l-a lăsat singur. A căutat alți băieți, care mergeau în armată și a stat cu ei restul drumului. La coborâre și-a strâns mână cu fiul domnului învățător și au plecat fiecare pe drumul lui.
Tata era în armată când a auzit de Nicolae Labiș poetul și nu îi venea a crede că tovarășul lui de joacă și povești pe munți și îngânduratul preocupat cu care a venit pe tren e poetul despre care se vorbește. Și tot în armată era când a aflat că a murit...
Toată viața tata avea un fel de venerație amestecată cu sfială pentru cei care scriu. Vocea i se topea în lacrimă când vorbea despre Labiș și felul în care l-a cunoscut la stână la bădița Gheorghe Panțâru și drumul lor făcut împreună spre București.
...
Peste ani, mi-a povestit și domnul Ilie Tudor că l-a cunoscut pe Labiș la București. L-a ascultat recitând Moartea căprioarei. Mi-a spus că era frumos, că avea o voce cu un timbru inconfundabil, avea o bundiță de mălinar. Gesticula recitând. Își plimba mâinile pe puii de pe bundiță. Atrăgea toate privirile ca un magnet.
...
Azi am ascultat „Albatros ucis” cântat de Tudor Gheorghe, fiul domnului Ilie Tudor, cel care mi-a povestit că l-a cunoscut pe Labiș...
Am citit și „Moartea căprioarei”...
Și m-am gândit la tata - omul care, când vorbea de cei care scriu, o făcea așa cum vorbea despre icoane, rugăciuni și sfinți...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Îmi aduc aminte de profesoara de limba și literatura română pe care am avut-o în clasele 5-8. Ne vorbea cu multă emoție de poetul Nicolae Labiș. Și ne spunea că mulți îl creditau cu șansa de a ajunge unul dintre cei mai mari poeți ai noștri, dacă firul vieții nu i-ar fi fost curmat atât de repede...