„Eu stau în Cartierul Evreiesc și totul a început în momentul în care mi-am dat seama că aici s-a oprit linia demolărilor, că stau exact pe granița dintre lumi și pe granița dintre orașe. Lucrul ăsta mi s-a părut cutremurător, faptul că trec pe lângă blocuri pe sub care au fost grădini, faptul că aici s-a împărțit lumea asta urbană a noastră”, spune Ioana Bâldea Constantinescu.

„Totul părea să se dreagă. Soțul meu a rămas cam un an cu brațul drept paralizat, atunci am descoperit nervii cresc ca plantele, el era înalt și avea mâna lungă și a durat un an până când a crescut din nou în mână nervul care fusese segmentat. Singurul lucru care era grav era faptul că eu nu mai știam să scriu, dar la propriu, adică chiar nu mai puteam, nu știu, nu îmi mai funcționa capul în același fel ca înainte. Și am început să mă joc, ca și când de-abia aș fi învățat să scriu”, a povestit Ana Blandiana. Foto: Inquam Photos/ Nichita Cojocea

„Sentimentul că era mai bine e totuși real și el vine din faptul că e mult mai greu să fii liber decât să nu fii liber. Atunci exista confortul spiritual care provenea din faptul că știam că noi toți suntem buni și Ceaușescu este rău și el e vinovat de toate. Tot ce era rău n-avea legătură cu noi, noi eram victime, în timp ce în condițiile de libertate ești în permanență responsabil de ceea ce se întâmplă. Mereu dai examen și, în funcție de cum îl treci, ți se desfășoară viața în continuare”, spune Ana Blandiana. Foto: Ana-BlandianaART©Artista-Tango via Facebook Humanitas

Cine, mai ales, poate rămâne așa de sus într-un domeniu, fiind totodată modest, fără pretenții și pedanterie? Cine se poate deschide așa de dezinvolt, mărturisind și neputințe, ezitări, scăderi? Autoironia sa, fără sublinieri inutile sau histrionism, era în cel mai reconfortant dozaj.

În aceste zile a apărut, în revista Dilema veche, un „dosar (ce ironic!) Eugen Barbu”. Faptul în sine că impozanți și agreați critici literari, care dau tonul canonului literar românesc, se înjugă la analizarea savant-obiectivistă a unei canalii morale este stupefiant. Dar stai, nu ar trebui să ne ferim de moralism în lectura scriitorilor? Nu deosebim noi de la iluminism încoace între fapte și valori, între biografie și operă? Discuție nesfârșită și imposibil de sfârșit!

Închipuiți-vă că o mare revistă culturală din Germania i-ar fi dedicat, la treizeci de ani de la sfârșitul Războiului Mondial, un număr lui Hermann Göring, în care crema criticii de artă ar fi amintit doar în treacăt de cariera politică odioasă a criminalului de război ca să se concentreze apoi pe latura de pasionat colecționar, de meloman și de animator al scenei de operă, de promotor al unui tip aparte de istoriografie a celui căruia îi plăcea să i se spună „der Eiserne” . Foto - Muzeul Național de Istorie a României

O fi fost Eminescu credincios, cum zic mulți, sau agnostic, cum zic eu, dar iată ce scrie despre o față bisericească: „Arăta mai mult a tâlhar decât a popă, dar ce-are a face? Cele mai mari merite ale părintelui erau că se deprinsese a fi prost și bețiv. Tatăl său fusese porcar la sat și, fiindcă băietul lui era leneș, rău și târziu la minte, a găsit că-i bun de popă. Apoi, pe lângă toate astea, îl mai chema și Ermolachie Chisăliță”.

„Cred că cititorii mici sunt capabili să înțeleagă mai multe decât ne închipuim, să se entuziasmeze mai ușor decât cinicii cititori adulți, cred în inteligența lor. Iar ei au încredere în noi, scriitorii, asta am simțit la fiecare întâlnire. Apoi e un pact bazat pe sinceritate. Invenție nu înseamnă minciună, lumea pe care o creez pentru ei e una sinceră, în sensul că valorile ei sunt și ale mele, bucuriile ei sunt și ale mele. În fine, pe seriozitate: i-am luat mereu în serios pe copii”, spune Ioana Pârvulescu.

Tata l-a cunoscut. Erau de aceeași vârstă. S-au întâlnit pe la stâne, unde tata era de copil cioban și Nicolae Labiș mergea în căutare de povești. Ciobanii sunt toți povestitori înnăscuți. La vremea lui Labiș și a tatei cel mai ilustru cioban maestru la povești era bădița Gheorghe Panțâru.

Poate o fi totul ca la carte, dar lipsește ceva sau altceva e prea mult. Renovare sau restaurare? Trebuiau să lucească toate? Parcă erau mai rotunjite colțurile acoperișului. Pridvorul e ca din reclame. Dacă o decupez din decor și îmi uit memoria nu mai e Bojdeuca. E o casa ca oricare alta. Ceva insesizabil și prețios s-a pierdut. Îmi amintesc centrul istoric al Varșoviei reconstruit în întregime. Ei de ce au putut să construiască ceva nou care sa para decupat din trecut? (Fotografii de Violeta Cincu)