De curând a apărut la editura Humanitas cartea „Mama. Istoria unei priviri” a scriitorului Ioan Stanomir. Este cel de-al treilea volum apărut din trilogia dedicată mamei sale, după „Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii” și „Mama. O fotografie a timpului și a iubirii”.

Țara asta nu e imposibilă, Filip. E doar de-scrisă de Caragiale cu mult înainte să existe talk-show-urile. foto Profimedia

Existau personaje tinere care existau doar ca să îi învețe ceva pe adulți. Sau să învețe ceva de la adulți. foto: captură din filmul Amintiri din copilărie de Elisabeta Bostan/Youtube

Dragă Filip, intrăm într-o zonă nouă: după cronici, letopisețe, Școala Ardeleană și Cantemir, vine un domn care schimbă tonul literaturii române. (actorul Teodor Corban jucând în travesti rolul Coana Chirița/ foto wikipedia)

Dragă Filip, Există o carte în literatura română care e atât de haioasă, de ciudată și de nebunească, încât dacă ți-aș spune că e scrisă în jurul anului 1800 m-ai întreba probabil ceva de genul: „Dar cum de știa autorul meme-uri înainte să existe internet?” foto Profimedia

Bătrânii dorm puțin. Așa că uite ce bine, i-am scris lui Filip următorul episod. foto: Profimediă

„Eu stau în Cartierul Evreiesc și totul a început în momentul în care mi-am dat seama că aici s-a oprit linia demolărilor, că stau exact pe granița dintre lumi și pe granița dintre orașe. Lucrul ăsta mi s-a părut cutremurător, faptul că trec pe lângă blocuri pe sub care au fost grădini, faptul că aici s-a împărțit lumea asta urbană a noastră”, spune Ioana Bâldea Constantinescu.

„Totul părea să se dreagă. Soțul meu a rămas cam un an cu brațul drept paralizat, atunci am descoperit nervii cresc ca plantele, el era înalt și avea mâna lungă și a durat un an până când a crescut din nou în mână nervul care fusese segmentat. Singurul lucru care era grav era faptul că eu nu mai știam să scriu, dar la propriu, adică chiar nu mai puteam, nu știu, nu îmi mai funcționa capul în același fel ca înainte. Și am început să mă joc, ca și când de-abia aș fi învățat să scriu”, a povestit Ana Blandiana. Foto: Inquam Photos/ Nichita Cojocea

„Sentimentul că era mai bine e totuși real și el vine din faptul că e mult mai greu să fii liber decât să nu fii liber. Atunci exista confortul spiritual care provenea din faptul că știam că noi toți suntem buni și Ceaușescu este rău și el e vinovat de toate. Tot ce era rău n-avea legătură cu noi, noi eram victime, în timp ce în condițiile de libertate ești în permanență responsabil de ceea ce se întâmplă. Mereu dai examen și, în funcție de cum îl treci, ți se desfășoară viața în continuare”, spune Ana Blandiana. Foto: Ana-BlandianaART©Artista-Tango via Facebook Humanitas

Cine, mai ales, poate rămâne așa de sus într-un domeniu, fiind totodată modest, fără pretenții și pedanterie? Cine se poate deschide așa de dezinvolt, mărturisind și neputințe, ezitări, scăderi? Autoironia sa, fără sublinieri inutile sau histrionism, era în cel mai reconfortant dozaj.