Foto: Stephen Lux / ImageSource / Profimedia
Bunicii ne-au trimis părinții la școală ca să învețe o meserie și să se mute la oraș, unde viața părea mai blândă și traiul mai bun. Părinții noștri ne-au trimis la rândul lor la școală dorindu-și pentru noi o viață mai bună decât a lor și ne-au visat medici, avocați, ingineri, profesori sau contabili. Pentru că munca fizică e grea și prost plătită și la sat, și la oraș. Ne-au încurajat, ne-au comparat, ne-au pedepsit, ne-au recompensat ca să luăm note mari și să ajungem cineva. Pentru că înțelegeau și credeau cu tărie că dacă ai carte, ai parte, și toate eforturile lor și ale tale erau concentrate către o țintă destul de clară. Știau cel puțin că trebuie să faci o facultate.
Dar noi, părinții de acum, care am confirmat sau poate nu așteptările părinților, de ce ne mai ducem copiii la școală? Ce ne dorim pentru ei? Către ce meserie să-i îndreptăm când joburile pe care ei le vor avea nu s-au inventat încă? Când poate chiar joburile noastre, pe care părinții noștri uneori nici nu le pot pronunța, vor dispărea în câțiva ani? În acest context, nici nu e de mirare că nivelurile de anxietate și de epuizare cresc, iar sentimentul de lipsă de sens sau scop devine tot mai acut.
Spre deosebire de bunicii sau de părinții noștri, cu greu putem închega o viziune. Sigur că ne dorim să meargă la o facultate, dar oare va fi suficient ca să le fie mai ușor sau mai bine decât nouă? Pentru ce îi pregătim în condițiile în care tehnologia se mișcă mult prea repede ca să lase loc unor scenarii verosimile, iar sistemul de învățământ nu știe să conjuge nici măcar verbe la prezent?
Dacă ai curiozitatea să-i întrebi pe părinții de acum de ce își duc copiii la școală, aproape toate răspunsurile sunt precedate de câteva secunde de tăcere. Semn că poate nu s-au gândit până acum sau cred că nu pot oferi un răspuns simplu de genul „pentru că așa trebuie” sau „ca să învețe”. Când vin, răspunsurile variază de la „pentru a-și găsi drumul în viață” până la „pentru a-i expune la cât mai multe experiențe, pentru a le lărgi perspectivele astfel încât apoi să aibă libertatea să aleagă ce vor să facă”. Și aproape toate motivele par urmate de un moment de reflecție. În ce măsură asigură modelul convențional de educație, focusat pe furnizarea de conținut standardizat, instrumentele pentru a-și găsi drumul într-o nouă realitate?
„Părinților îngrijorați că suntem cu 3 litere în urmă față de celelalte clase, le spun că eu am un alt proiect cu acești copii: să-i facem oameni”. Este precizarea făcută de o învățătoare, la o ședință cu părinții, într-un context bine cunoscut: cealaltă doamnă e mai în față cu materia, dă mai multe teme, copiii participă la mai multe concursuri. O viziune rar întâlnită în sistemul românesc de învățământ, dar atât de necesară într-o lume care are nevoie în continuare de cunoștințe, dar mai ales de competențe și abilități socio-emoționale: gândire critică, creativitate, adaptabilitate, capacitatea de a rezolva probleme, empatie, compasiune, bunătate.
Competențe și abilități de care noi înșine avem nevoie, ca adulți, pentru a continua sau a schimba drumul pe care, într-un fel sau altul ni l-am găsit, indiferent că suntem CEO, antreprenori, angajați, freelanceri, părinți sau profesori. Pentru că nu știm cum va arăta viitorul, dar cu siguranță intuim că schimbările la care asistăm vor modifica semnificativ toate dimensiunile existenței noastre. Iar pentru a ne adapta e necesar să ne însușim mai întâi o lecție care nu ne-a fost predată niciodată la școală: să învățăm pe tot parcursul vieții.
Educația, încotro?
Conferința Learning Tapestry – Viitorul Educației, care se va desfășura în 5-6 iunie la București, își propune să creeze contextul necesar pentru a explora alături de experți internaționali, cercetători, neurologi și autori renumiți, unele dintre cele mai importante teme ale procesului de redefinire a educației în lumina forțelor transformatoare de azi:
- Reproiectarea curriculum-ului și a pedagogiei. Evenimentul va explora abordări inovatoare ale proiectării curriculum-ului și metodelor de predare pentru cursanții de toate vârstele, care încurajează gândirea critică, creativitatea, adaptabilitatea și abilitățile de rezolvare a problemelor, în timp ce cultivă abilități precum empatia, compasiunea și bunătatea. Pentru că învățarea pe bază de experiență și pe proiecte ne poate ajuta să devenim mai reflexivi și mai deschiși la schimbare, speakerii invitați vor dezbate rolul educației în dezvoltarea capacității noastre și a celorlalți de a aborda provocările din lumea reală fără a ne pierde umanitatea.
Invitați: Leo Thompson, expert internațional în evaluări școlare, Ryder Delaloye, cercetător în domeniul transformării școlii și a regiunilor și al educației sociale, socio-emoționale și civice.
- Automatizarea în învățare. Tehnologiile IA integrate deja în procesele educaționale pot eficientiza sarcinile administrative și oferi astfel mai mult timp profesioniștilor care facilitează învățarea. Pentru asta este nevoie însă ca atât profesorii, cât și studenții și elevi să înțeleagă cum ne putea asigura că IA îmbunătățește și nu înlocuiește învățarea umană.
Invitați: Mario Vasilescu, creator de tehnologie responsabilă din punct de vedere social, ecologist media, strateg digital.
- Învățarea socio-emoțională și compasiunea în educație. Educația nu înseamnă numai dobândirea de cunoștințe. La fel de importante sunt dezvoltarea interioară, cultivarea abilităților soft, promovarea valorilor umane și a învățării socio-emoționale pentru a crea indivizi compleți, care nu sunt pregătiți doar pentru muncă, ci mai ales pentru viață. Aceste abilități ne ajută în relații, ne întăresc sentimentul de eficiență și capacitatea de a face față provocărilor cu care ne confruntăm într-o lume în schimbare rapidă și permanentă.
Invitați: BJ Miller, expert în bunăstare holistică și construirea unei vieți pline de sens; Maurice J. Elias, expert internațional în dezvoltare socio-emoțională și comportamentală, Universitatea Rutgers, SUA; Christa Tinari, trainer internațional în educație socio-emoțională, The Garisson Institute, SUA; Dr. Ed Dunkelblau, Andreea Abe Neagu, Urania Cremene, Ryder Delaloye, Tim Harrison, Richard Joannides, Lila Vasilescu, Andreea Alexandrescu, Marius Luca.
- Adaptarea la piața muncii. Dezvoltarea rezilienței este o cerință cheie pentru persoanele care intră astăzi pe piața muncii. Ne putem antrena pentru a stimula reziliența prin dezvoltarea competențelor legate de conștientizare, auto compasiune sau gândire sistemică.
Invitați: Dave Snowden, expert internațional în strategie organizațională, guvernamentală și de business, Christa Tinari.
- Sustenabilitatea mediului înconjurător. Recunoașterea importanței naturii în modelarea bunăstării noastre individuale și colective este o chestiune de o importanță crucială pentru noi toți. Promovarea alfabetizării în materie de mediu și a acțiunii climatice prin educație bazată pe natură este esențială pentru reducerea impactului negativ al schimbărilor climatice și pentru îmbunătățirea bunăstării personale, sociale și planetare. Concentrându-ne pe gândirea sistemică, putem înțelege mai bine complexitatea de bază a problemei în cauză și putem identifica punctele de pârghie pentru crearea schimbărilor structurale.
Invitați: Luis Camargo, lider în domeniul realității climatice.
Evenimentul este construit pe un format special, cu două direcții. În prima zi, la Face Convention Center, cei 800 de participanți fizic și cei peste 5.000 în online vor urmări prezentările susținute de speakerii invitați, urmând ca, a doua zi, să-i întâlnească personal în cadrul workshopurilor care vor fi găzduite în trei locații din București: BISM HQ, Impact Hub Universitate și Commons Unirii.
Conferința este un eveniment caritabil. Veniturile obținute din acest eveniment vor fi folosite pentru a pregăti facilitatori de învățare socio-emoțională și etică si livrarea de programe de antrenare a compasiunii în abordare cognitivă în rândul și pentru educatorii, învățătorii și profesorii din sistemul românesc de stat, prin Fundația Verita, organizatorul evenimentului – alături de Școala Internațională Verita și Universitatea Emory, și partenerii săi din Europa si SUA.
Fundația Verita are un memorandum exclusiv cu Centrul pentru Științe Contemplative și Etică bazată pe compasiune al Universității Emory. Programele lor, reunite sub o inițiativă denumită Compassion Shift – CBCT® (Cognitively-Based Compassion Training) și SEE Learning® (Social, Emotional and Ethical Learning) – oferă instrumente pentru dezvoltarea unei conștientizări mai mari, gestionarea emoțiilor, construirea rezilienței, valorificarea compasiunii, înțelegerea interdependenței și îmbunătățirea bunăstării.
În România, Fundația Verita are 21 de facilitatori acreditați pe SEE Learning nivel L1, 6 nivel L2 și 2 instructori CBCT. O serie de 50 de facilitatori SEE Learning este în curs de formare, care va fi urmată de o altă serie de nivel L2 și formarea a 3 instructori CBCT. Beneficiarii sunt profesori, psihologi, psiho-pedagogi sau persoane care lucrează în ONG-uri dedicate educației.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Egalitate de șanse (?!)...
După ce ieri am citit ștrea că Asociația Elevilor din Constanța a decis să cheme în judecată Ministerul Învățământului (pentru că a aprobat un ordin în care se prevede că elevii cu media de admitere sub 5 nu au acces la liceele patriei ci doar la școlile profesionale) și după ce l-am ascultat pe Moise Guran și ai lui ascultători ce și-au exprimat părerea la România în direct pe Europa FM, nu mă lasă inima să nu trântesc și eu o părere.
Așadar, elevii constănțeni nu sunt de acord cu decizia ministerului pentru că „traseul educațional pe care fiecare elev îl urmează ar trebui să fie ales de către acesta”...
(Fac o mică paranteză, ca să nu fiu înțeles pe dos: falimentarul nostru sistem de învățământ e unul ce permite ca tot felul de indivizi dubioși să se așeze la catedră chiar dacă la examenul de ocupare „reușesc” să ia nota 2. Am făcut pe „dascălul” vreme de 12 ani – între 1990 și 2012 - și cred că știu despre ce vorbesc.)
E de înțeles că acești elevi au dreptate, da‘ eu nu sunt de acord cu ei. Dacă vrei să fii doctor, inginer, arhitect, profesor atunci trebuie să înveți, maică! Știu că în ziua de azi nu se prea merită învățatul (ăsta-i adevărul; uitați-vă în jurul vostru și veți fi de acord cu mine!) dar să nu uitați niciodată vorba strămoșească „ai carte,ai parte”. Chestia cu „cine împarte parte-și face” nu ține veșnic.
Nu e nicio rușine să fii strungar, sudor, mecanic, lăcătuș, tâmplar (mamă de câte meserii uitate mi-am adus aminte!) frizer sau bucătar, da‘ e de toată jena să crezi că poți fi doctor când la prima evaluare din viață nu reușești să sari peste ștacheta coborâtă la 5.
Viața e o luptă, dragi copii! Un maraton la al cărui start toți au șanse egale dar la finiș ajung doar cei pregătiți. Nu e cazul în țara noastră. Generația mea a pus coroana de rege pe capul imposturii. Constat că asta vreți și voi să faceți...
-6 septembrie 2019 -
Am găsit prin caietele mele câteva rânduri scrise mai demult. Nu s-a shimbat nimic de atunci...
„Educația se face acasă, nu la școală”...
-o afirmație făcută în direct la radio Europa FM de o doamnă doctor pe 02.11.2020-
Ascultând-o, înclin să cred că respectiva doamnă a spus un adevăr dureros pentru întreaga societate. Chiar așa, ce treabă are școala românească contemporană cu educația? Nici una...
Copiii noștri trebuie să vină bine „educați de-acasă ” (la frageda vârstă de 6 anișori... pe vremuri erau 7, dar se mai schimbă și vremurile: părinți „deștepți”, copii precoce ) ca să ce? Ca să-i certe educatoarea că mama și tata nu le-au pus cum trebuie plăvaisul în mână? Cum să faci școală on-line cu niște țânci de 6 ani, aflați într-o „clasă pregătitoare”?
Ne-am lăsat cu toții luați de valul acestei pandemii și parcă ne-am pierdut și ultima fărâmă de logică ce mai sclipea pe ici pe colo în societate. Discutăm, pe un ton cât se poate de serios, un subiect-problemă căruia trebuia să-i fi găsit soluțiile în urmă cu 30 de ani. Repet: cum să faci școală on-line cu niște copii de 6-7-8 ani în timp ce părinții lor sunt la lucru? Nu toți au un „servici” bine plătit ca să angajeze o bonă și nici bunici care să-i supravegheze.
Mie unuia mi se pare că școala asta on-line seamănă tare mult cu „învățământul la distanță” de pe urma căruia ne-am ales cu o droaie de doctori. Ministerul Educație și Cercetării de pe strada Berthelot ar trebui să se întrebe (prin vocea „ministresei” Monica Anisie) cum ieșim din acest cerc vicios...
Cred că domnul Striblea (un jurnalist pe care îl respect) a pus pe „cântarul” greșit dezbaterea de astăzi. În loc ca ascultătorii să discute despre calitatea prestației celor de la catedră, a schimbat etalonul. Cum s-ar spune, hai să vedem cum să nu ne facem treaba: ori la catedră, ori pe internet.
Mi-e imposibil să evit politizarea situației în care ne aflăm acum. „Sistemul” de sănătate e în pragul colapsului (nu cumva să vă contaminați de Covid-19 că depășiți capacitatea locurilor de la ATI!), „învățământul obligatoriu și gratuit” se face acasă, odată cu educația. Școala nu are nicio treabă...
Ce mai rămâne de făcut? Masca pe gură și mâna pe ștampilă, băieți! Dacă avem noroc, în decembrie (încă nu se știe dacă!) ne alegem legiuitorii următorului ciclu electoral. Știe cineva care e alegerea corectă?
-Francisc, 2 noiembrie 2020-
Situația pandemică nu a fost reglementată de niciun manual de pedagogie, pur și simplu pentru că a fost o SITUAȚIE SPECIALĂ, FORTUITĂ. O situație de avarie, care a apărut brusc. A o confunda cu învățământ online sau la distanță este o greșeală.
2. Pedagogia este o știință. Nu e cântat din drâmbă, nici piculină, nici țambal. Ește o știință, cu studii, manuale specifice, cercetare etc. Ca orice știință, are norme clare și precise. Educația de acasă nu este pedagogie. Să nu confundăm lucrurile.
3. Chiar așa, ce treabă are școala românească contemporană cu educația? Nici una...
România a avut unul din cele mai performante sisteme de educație din Europa. Atât de performant încât educatori finlandezi se miră când răsfoiesc fișe pedagogice din anii 1920-1940. Din păcate, acest sistem a fost înlocuit, în anii comunismului, de o malformație izvorâtă din mintea unui director de colonie penitenciară de minori. Respectivul este considerat arhitectul educație sovietice, o educație pe care și România a adoptat-o forțat.
Această bazaconie a înlocuit un sistem fantastic de educație, al cărui autor a fost marele pedagog român Spiru Haret. Pentru cei nu cunosc, părți din acest tip de educație se regăsesc în sisteme performante, cum ar fi cel finlandez.
Este foarte important de luat în considerare că orice sistem de educație este adaptat unui anumit model economic. Sistemul comunist deservea O ECONOMIE CENTRALIZATĂ, în care statul norma profesiile care intrau pe piață, repartiza locurile de muncă etc.
După 90, păstrarea acestui sistem într-o economie de piață s-a dovedit falimentară. E logic ca școala românească să fie ruptă total de realitate, pentru realitatea s-a schimat din SOCIALISM în CAPITALISM. Funcționăm în plin capitalism cu un sistem socialist de educație. Și ne mai și întrebăm de ce nu funcționează. Este ca și cum ne-am întreba de ce nu putem râșni cafea cu o imprimantă. Aberant!
3. Soluții sunt, și încă gârlă. numai că nu se pot aplica. Asta pentru că sistemul sovietic a venit și cu o supradimensionare artificială a educație. Mult personal, multe posturi. Educația actuală este ultima uzină socialistă rămasă în picioare. E în paragină, dar nu poate fi demolată pentru a elibera terenul. Nu se poate pentru că s-ar isca mișcări sociale fără precedent. Așa că tragem după noi acest cadavru socialist până se descompune natural. Asta înseamnă generații sacrificate. Multe, foarte multe generații.
Și da, învățământul prezentului chiar e o relicvă a „societății socialiste multilateral dezvoltate”.
Iată ce scriam mai an, cu „ocazia” grevei din învățământ:
Greva dăscălimii române...
-o părere cu pretenții de opinie-
Ca să înțelegeți ce vreau să spun e musai să ne întoarcem în trecut. Mai exact în anii ’90 din secolul XX, după „victoria revoluției anticomuniste”, vremuri în care eram mai „patrioți” decât în prezent. Cum să ne vindem țara și ne conducă atunci indivizi ce n-au mâncat salam cu soia când îl aveam în bătătură pe „salvatorul” zâmbăreț?
(Fac o paranteză, că e necesară. Am fost și eu dascăl suplinitor în sistemul de învățământ vreo 12 ani, începând cu septembrie 1990 și terminând cu iunie 2002. Am intrat în sistem cu un salariu de 2.140 de lei - vreo 70 de mărci germane în acele vremuri - și am ieșit cu 2.855.000 de lei - aproximativ 100 de euro. Câți dintre dascălii prezentului pot calcula rata inflației acelor ani?)
Când toate instituțiile țării sunt pline de fiii, verii, nepoții, prietenii și amantele celor cu „rotativa” în mână ne întrebăm (mă rog, nu toți se întreabă!) de ce nu suntem solidari cu greva profesorilor?
Toată clasa politică latră o dată la 4 ani că învățământ, că sănătate, că autostrăzi, că trai bun, că etc... Nimeni nu bagă de seamă că e stabilit prin lege ca învățământul să fie finanțat cu 6% din PIB.
Ce e de făcut? Ne solidarizăm cu greva dascălilor sau ne dezicem de ea? Creșterea salariilor din învățământ rezolvă problema sau o adâncește? Nu știu ce să zic, da‘ știu una și bună: atâta vreme cât la conducerea inspectoratelor școlare se află indivizi numiți politic, educația nu are nicio șansă.
E vorba că mâine „domnul ” Ciucă își depune mandatul și luni „tovarășul” Ciolacu preia frâiele puterii cu binecuvântarea președintelui, c-așa-i în „democrație”: fraierii votează, șmecherii contează...
Cui îi mai pasă de o grevă a dăscălimii când aleșii sunt ocupați cu „rotativa”?
-25.05.2023-
Dar cum arăta sistemul anterior celui comunist? Pentru a exemplifica, vă dau exemplu o frumoasă piesă de teatru, intitulată STEAUA FĂRĂ NUME, aparținând marelui dramaturg Mihail Sebastian. Este o piesă inspirată din viața școlii.
În piesă, apare un personaj intitulat Domnișoara Cucu. Această doamnă este profesoară de FIZICO-CHIMICE, adică o materie combinată dintre fizică și chimie. De altfel și personajul principal - profesorul Miroiu - este profesor de matematici și astronomie, o combinație dintre astronomie (o materie pe care comuniștii au considerat-o inutilă) și matematică.
Piesa ne arată clar că înainte de ciuma comunistă care ne-a infectat țara, România avea un sistem TRANSDISCIPLINAR, cu mult înaintea celui finldandez. La fel ca sistemele actuale de educație, aveam zone combinate - ca de exemplu ȘTIINȚE - predate de profesori pregătiți atent în acest scop.
Comuniștii au segmentat sistemul, pentru a avea mai multă clientelă. Soluția este să revenim la un sistem ECONOMIC și ERGONOMIC, și în felul acesta se rezolvă și problema banilor. Mai puține materii, mai puțini profesori și automat mai mulți bani.
Principiul e simplu. De aplicat e mai greu.