După aceste zile în care totul s-a zguduit în jur ca la cutremur, aseară s-a întâmplat ceva ce m-a înmărmurit.
Am ieșit pe poarta casei. În timp ce o încuiam, aud o voce limpede și apăsată, suprapusă alteia, mai timidă, care-mi spun: „Bună seara!”. Întorc capul. Doi tineri, adolescenți, o ocoleau pe Săndica, parcată jumătate pe trotuar. Îmi trebuie aproape 3 secunde ca să-mi înving uluiala și să răspund: „Bună seara, băieți!”, în vreme ce ei se îndepărtează.
La mine pe stradă, luminile sunt chioare, cea din dreptul locuinței mele e chiar stinsă de mult. În semiîntuneric, din profil, cu căciula trasă pe ochi, presupunând că m-ar fi știut, nu aveau cum să mă recunoască. Nu erau vecini, i-aș fi recunoscut eu. Și suntem în București, nu într-un sat, unde toată lumea se cunoaște și își dă binețe cu toată lumea.
Băieții salutaseră pur și simplu un domn în vârstă, adus de spate. Nu mârâiseră: „Boșorogule, mumie, trădător ănpuțit!” și nu întrebaseră: „Bă, mortule, tot n-ai murit?”, cum țipă netul.
În situații surprinzătoare, rețin automat figuri implicate, în urma antrenamentului îndelungat pe care-l cere meseria. De data asta, am fost atât de buimăcit, parcă aș fi văzut niște îngeri cu aripile strânse, plutind pe asfalt, încât nu reușesc să-mi amintesc aproape deloc chipurile lor.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
