Am câțiva copaci aici, în jurul Cârlibabei, cu care chiar mă consider prieten. Îi salut când trec pe lângă ei. Un paltin bătrân pe vârful Fluturicii, cu privirea lungă peste sat, un mesteacăn ca o furcă, sălciile și arinii de pe malul Bistriței, cu verdele lor deschis în fața pădurii întunecate de molid de pe malul celălalt.
Și sus, pe Rotunda, acolo unde se despart Transilvania și Moldova, un grup de vreo sută de fagi bătrâni, crescuți în perechi, de frig presupun, încolăciți unul în jurul celuilalt, cu trunchiurile contopite, ca o armată înlemnită care păzește trecătoarea.
Trăind aproape de pădure, am început să observ lucruri care până acum îmi scăpau. Primăvara am văzut cum vântul ridică spirale fine de polen deasupra copacilor, de parcă pădurea însăși ar întinde brațele spre cer. Am început să ascult cum vântul sună diferit când șoptește printre mesteceni sau fluieră printre brazi. Iar acum, toamna, este un adevărat concert de culori. Printre frunzele tot mai rare, de un ocru sclipitor, apar trunchiurile albe ale mestecenilor, brăzdate de linii negre. Un singur paltin, trei culori: roșu, galben și verde. Roșu pe partea expusă vântului rece și brumei, încă verde pe partea mai ferită.
Și chiar aici, deasupra satului Cârlibaba, mai precis pe muntele Fluturica, s-a realizat un proiect artistic dedicat pădurilor din Bucovina: woody – the movieopera.
La Cabana Fluturica, a lui Marcel și a Ionelei, unde se adună mereu oameni de artă și știință din țară și de peste hotare, am făcut cunoștință cu cele trei artiste din spatele proiectului: Sabina Ulubeanu, compozitoare, Mirona Radu, regizoare de film, și Claudia van Hasselt, cântăreață. Și, bineînțeles, cu nelipsitul domn Mitică Tironeac, un bătrân al locului, născut chiar în cătunul Fluturica, la 1.300 de metri altitudine, care apare ca unul dintre personajele principale ale filmului.
Cu Sabina aveam, bineînțeles, de discutat despre Bach, Messiaen și Schönberg. Claudia cânta peste dealuri sunete și strigăte cu care, pe vremuri, comunicau ciobanii. Iar cu Marcel și domnul Mitică beam câte un pahar, până când româna lui Mitică făcea loc limbii materne, huțula, o varietate a limbii ucrainene.
La început îmi era greu să cuprind esența proiectului lor. Era despre muzică contemporană, despre păduri, despre relația omului cu mediul în care trăiește, mai precis despre perspectiva huțulilor asupra pădurii în care au trăit de-a lungul vremurilor. Și despre amenințările care există în zilele noastre la adresa pădurilor, din cauza presiunilor pieței si lipsa aplicării regulilor existente.
Pe parcurs am distilat esența proiectului: scopul era să povestească despre pădure prin mijloace artistice, să atingă spectatorii la un alt nivel, emoțional. Prin frumusețea muzicii, prin spectacolul pădurii filmate în microdetaliu, poate ajungem astfel să înțelegem, prin simțuri și emoție, ceea ce cu mintea știm deja, dar prea des alegem să ignorăm.
Abordarea lor nu diferă mult de ceea ce încerc să fac eu: să scriu despre frumusețea naturii, pentru a crește conștientizarea a ceea ce avem de protejat.
Participând la ultima fază a proiectului, am înțeles și eu mai bine ce s-a schimbat în relația omului cu pădurea. Huțulii, pe vremuri, pregăteau lemnele pentru construirea unei case cu mult timp înainte. Buștenii pentru draniță erau aleși iarna, când, lovind copacii, puteai să auzi care dintre ei era bun pentru a face draniță. Familiile aveau acces la câte o bucată de pădure, din care luau ce le trebuia.
Omul avea un respect amestecat cu teamă față de pădure. Într-o vreme în care nu exista atâta tehnologie, lemnul era scos din pădure cu cai, cu topoare și, de multe ori, iarna, când era zăpadă mare. Însăși munca fizică limita cantitatea de lemn care putea fi extrasă.
Mi-a venit în minte o zicală a pescarilor din Olanda: „Marea ne-a dat, marea ne-a luat...” Îmi imaginez că așa era și cu pădurea. Oamenii foloseau lemnul, dar pădurea îi punea și la respect. Munca în pădure nu era lipsită de riscuri, muncitorii mureau în accidente. Pădurea nu este un parc. Dacă te prinde într-un moment nepotrivit, știu din proprie experiență, poate să bage și frica în tine.
Dar poate cea mai mare diferență față de percepția pădurii din zilele noastre era că, în această economie locală, lemnul nu era în primul rând o marfă, un obiect care putea fi vândut. Valoarea lui era legată de întrebuințare, de nevoile familiei, de munca necesară pentru a-l obține. Desigur, asta era cu mult timp în urmă, înainte ca piața modernă a lemnului să ajungă până în cele mai izolate văi ale Bucovinei.
Odată cu trecerea Bucovinei sub administrație austriacă, în secolul al XVIII-lea, regiunea a fost integrată treptat în piața lemnului a imperiului, iar exploatarea sistematică a pădurilor a luat amploare. Și dacă privim efectele pieței pe termen lung, cercetările istorice și datele mai recente ne arată cât de mult s-a schimbat pădurea.
În aproximativ 135 de ani de administrație austriacă, între 1775 și 1910, suprafața pădurilor din Bucovina s-a redus cu circa 37.000 de hectare, aproape 8%. În schimb, în numai 25 de ani, între 2001 și 2025, imaginile din satelit arată pierderea coronamentului arborilor de pe aproximativ 70.000 de hectare din județul Suceava, reprezentând circa 15% din suprafața acoperită de arbori în anul 2000. Numai în comuna Cârlibaba s-au înregistrat asemenea pierderi pe aproximativ 6.000 de hectare, aproape un sfert din suprafața inițială, ceea ce plasează comuna pe locul al treilea în România după suprafața afectată.
Vă dau aceste cifre ca să avem o idee despre ce vorbim, de fapt. Când fac drumeții prin pădurile din zona noastră, câteodată mă întreb și eu dacă nu exagerez. Pădurea încă este vastă. Sentimentul acesta se regăsește și în discursul local: „Pădurea cade pe noi”, „Pădurea se regenerează singură”, „Problema există numai în capul ONG-iștilor din București”.
Cifrele însă ne arată că piața liberă și neoliberalismul au pătruns adânc în pădurile României, fără ca statul să-și îndeplinească rolul de garant al interesului public. Iar de această situație au profitat unii patroni locali, care vin la muncă inclusiv cu elicopterul ca să inspecteze progresul lucrărilor.
Odată cu aceste schimbări, puțin ne mai amintește de respectul pe care îl aveau localnicii față de pădure. TAF-uri și buldozere înaintează cu violență prin pădurile din Bucovina, fragmentându-le cu nenumărate drumuri de exploatare. Am filmat și am văzut cu ochii noștri tocătoare de lemn amplasate în locuri ascunse, în mijlocul pădurii, unde nu există semnal, astfel încât din pădure nu mai ies bușteni, ci material lemnos tocat. Când toate acestea se întâmplă în fața ta, te doare. Vezi clar că este vorba de mutilare.
Scopul proiectului artistic nu este însă, în primul rând, condamnarea. Este o chemare la dialog, o invitație de a privi altfel relația noastră cu pădurea.
Dar o schimbare în pădurile României nu se poate realiza fără implicarea celor care lucrează în domeniu – angajații Romsilva și firmele de exploatare a lemnului. De aceea îi invit pe toți prietenii și foștii mei prieteni de la Romsilva -poate a venit timpul să vă reconsiderați loialitatea față de o instituție pe care o critic pentru că, în loc să apere întotdeauna interesul public, a permis sau a facilitat exploatări pe care le consider dăunatoare. Poate alegeți să fiți de partea pădurii, cum unii deja fac, și să deveniți un factor de schimbare chiar din interiorul instituției.
În proiectul artistic woody - the movieopera, artistele ne arată pădurea și într-un mod intim, de foarte aproape. Cu sunete înregistrate sub pământ, cu vibrații și sunete ale furnicilor amplificate de o mie de ori, cu imagini ale pădurii filmate din apa Bistriței, cu detalii la nivelul lamelelor unei ciuperci sau cu sunetele ascunse ale apei care circulă prin copaci.
Văzând filmările, simți că în pădure totul este legat. Plantele și animalele interacționează, copacii și ciupercile depind unii de alții. Efectul este uimirea: cât de ingenios este acest ecosistem și, în același timp, cât de fragil. Și când performance-ul ne arată, prin soundscape și compoziție, că și noi facem parte din acest ecosistem, îți dai seama că nu este vorba de mutilare, ci de automutilare.
Privind sistemul politico-economic în care s-au putut întâmpla toate acestea, există tendința să devii extremist sau foarte cinic. Eu încerc să mă abțin de la amândouă. Prefer să-mi îndrept energia spre ceea ce merită protejat și vă invit să faceți la fel.
De aceea vă invit la unul dintre evenimentele woody - the movieopera. Ba chiar vă provoc să participați la un proiect de rezistență prin cultură, o odă adusă codrilor din Bucovina. Să ne întâlnim în jurul a ceea ce merită energia, atenția și dedicația noastră
Foto: arhiva foto personală Claudia van Hasselt
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.